Anghinarea


Anghinare, Anghină, Anghinar (Eng. –  globe artichoke, French artichoke, green artichoke):

Cynara scolymus (sin. C. cardunculus)


Anghinarea este o plantă erbacee perenă, din familia Asteraceae-lor, originară din flora spontană a regiunii mediteranene și din Nordul Africii. Se cultivă pentru solzii cărnoși (bracteele) ai inflorescenței și pentru receptaculii florali care sunt comestibili. Anghinarea creste pe soluri umede, bogate în humus, la poalele pădurilor. Actualmente, în flora spontană, anghinarea se întâlneşte în Sudul Europei, în America de Nord și în unele regiuni ale Africii. În țara noastră este destul de răspândită, cu precădere în regiunile sudice.

Anghinarea are un aspect vivace, cu tulpină robustă, dreaptă și ramificată, ce poate atinge o înălţime de până la 2 m. În primul an formează o rozetă de frunze bazale, iar în al doilea dezvoltă o tulpina viguroasă, ramificată în partea superioară, acoperită cu numeroşi perişori albi-cenuşii.

Frunzele sunt mari, spinoase, penat-fidate, de culoare alb-verzuie pe partea superioară şi cenuşie pe cea inferioară. Florile, roșii-violacee, apar în vârful fiecărei ramuri, dispuse în capitule mari (de circa 14 cm lățime), globuloase, acoperite de solzi groşi, cărnoşi la bază, fără spini, care sunt folosiţi ca legume. Fructul este o achenă mare, goală. 

Popular i se spune anghinare, anghină, angină, anghinarie, anghinar. În funcție de pătrunderea ei în consum, în diferite zone geografice, există, se pare, mai multe izvoare etimologice. Romanii o numeau carduus, de unde se trage, probabil, denumirea ei populară din limba engleză (cardoon).

Arabii o numeau al-kharshûf (spin de pământ), derivate ale acestui termen apărând în limba spaniolă și apoi într-o serie de alte limbi europene (ital. – carciofi). În limba greacă veche se numea kaktos; în neogreacă a preluat numele de agkinára, ulterior ankinara, de unde provine, la noi, denumirea de anghinare.

Dovezi ale consumului de anghinare au fost găsite în multe zone geografice, de pe continente diferite și în epoci istorice distincte, pătrunderea ei în alimentație, la o scară din ce în ce mai largă, realizându-se în funcție de „importurile” și „exporturile” de plante din vremurile respective. În orice caz, este posibil ca, în regiuni diferite, să fie vorba totuși de specii diferite. O variantă a acestei plante, nativă din bazinul mediteranean, pe nume Cynara cardunculus era cunoscută grecilor și romanilor. Această specie corespunde astăzi anghinarei sălbatice, necultivate, care apare în flora spontană și se numește cardon.

Pe de altă parte, există dovezi ale folosirii prealabile, cu multă vreme în urmă, a anghinarei cultivate în unele zone ale Africii (unde au fost descoperite dovezi ale cultivării anghinarei din semințe), o regiune des menționată fiind Etiopia. Ea a fost apoi introdusă în Europa de către spanioli (aceasta ar corespunde speciei actuale de cultură).

Datorită folosirii ei atât în gastronomie, cât și în homeopatie, anghinarea a fost introdusă în cultură, Italia fiind, de departe, cel mai mare producător, dar și consumator de anghinare, urmată de Spania și Franța. Înmulțirea plantei se face prin semințe, iar însămânțarea se realizează prin semănarea în răsadnițe, în luna februarie.

Plantarea în grădină se poate face în luna aprilie. Ele mai pot fi înmulțite, de asemenea, prin divizare. Fiind sensibilă la temperaturi scăzute, pe timpul iernii trebuie protejată de frig prin acoperire cu frunze sau paie. Crește în același loc timp de 3-4 ani, apoi are nevoie să-i fie schimbată locația.

În afara clasificării ei în specii destinate culturii și specii sălbatice, mai existe o serie de hibrizi și cultivaruri, dezvoltate de-a lungul epocilor de către grădinari, botaniști și agricultori, ele variind din punct de vedere al mărimii, formei, aromei, culorii. Cele mai multe soiuri sunt de culoare verde, dar există (mai ales în Italia) unele varietăți de culoare mov-violet.

În medicina naturistă se utilizează rădăcinile și frunzele de anghinare. Anghinarea  conținecinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri. Consumata in stare proaspătă, poate să trateze diareea cronica, diabetul, hemoroizii, varsaturile si migrenele. Se consideră că este una dintre legumele cu cel mai mare aport de antioxidanți. De asemenea, este un bun adjuvant în afecțiunile ficatului și colecistului.

UTILIZARE ÎN GASTRONOMIE

În gastronomie se folosesc receptacolul floral (inima de anghinare), partea cărnoasă a frunzelor și rădăcina (fiartă), recoltate înainte de înflorire. Înainte de preparare, receptacolul trebuie curățat de spini (care se îndepărtează tăind aproximativ un sfert sau o treime din vârful anghinarei) și de primul strat de bractee (frunze).

Deoarece oxidează foarte repede, până în momentul preparării, inima de anghinare se scufundă într-un vas cu apă rece, în care a fost scursă zeama de la o lămâie. Anghinarea se poate mânca crudă, fiartă, înăbușită, coaptă, murată, umplută, în sosuri, în salate.

Acestea fiind zise, vă doresc poftă bună și spor la grădinărit! 🙂


Un articol scris de Anne Tharesse.

Toate drepturile rezervate!


Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.