Plante aromatice – Pelinul alb (Artemisia absinthium)


AREAL ȘI RĂSPÂNDIRE

Pelinul alb (Artemisia absinthium) este o plantă aromatică, medicinală și ornamentală, care crește în special pe terenuri necultivate. Face parte din familia Asteraceae-lor și este originară din regiunile temperate ale Europei, Asiei și Africii.

Există mai multe specii de pelin:

  1. Pelinul mic = plantă asemănătoare cu pelinul alb, cu frunze albe, păroase (Artemisia austriaca);
  2. Pelinul de mături = plantă erbacee cu flori verzui-brune, dispuse în capitule (Artemisia scoparia);
  3. Pelinarița, sau pelinul negru =  planta erbacee rezistenta, cu radacinile ramificate si frunzele verzi-gri (Artemisia vulgaris);
  4. Pelinița = specie care crește sporadic pe terenurile sărăturoase (Artemisia pontica);
  5. Pelinul de mare = specie frecvent întâlnită la noi, în special în jurul lacurilor și al terenurilor inundate, de culoare alb-albăstruie (Artemisia maritima);
  6. „Lemnul-Domnului”  = subarbust din familia pelinului cu un miros aromat foarte special, care creşte în zonele secetoase şi calde, fiind adus la noi din sudul continentului european (Artemisia abrotanum).

Majoritatea speciilor acestui gen (aproximativ 200) sunt puternic aromate, datorită conținutului de cineolă, o substanță cu numeroase beneficii (expectorant, poate ușura tusea, luptă împotriva congestiei și calmează sinusurile), care se regăsește și în alte plante, precum eucaliptul. Aroma fiecărei specii diferă, unele fiind revigorante, asemănătoare camforului, altele picante, dar plăcute, iar altele iuți și neplăcute.

ASPECT ȘI CARACTERISTICI

Pelinul alb este o plantă erbacee, perenă, cu frunze compuse, fin divizate și tomentoase (acoperite de perișori deși și fini), verzi-cenușii pe față și argintii-cenușii pe dos. Frunzele de la baza tulpinii sunt mai mari, cu o lungime de până la 20 cm, devenind din ce în ce mai mici pe măsură ce se apropie de vârf (unde nu vor depăși 10 cm) și simplificându-se. Tulpinile pot atinge o înălțime de 1 – 1.2 m și se termină cu florile galbene, foarte aromate, grupate în capitule mici, care înfloresc din iulie până în octombrie. Florile și frunzele sunt foarte amare, iar rădăcina, mai puțin amară, este aromată.

DENUMIRI ȘI ETIMOLOGIE

Denumirea populară de „pelin”  are o proveniență incertă, cu toate acestea pare să fie comună majorității limbilor de origine slavă: „piołun” (pol.), „palyn [палын]” (bel.), ”palina” (slovacă), „pelyňek”  (cehă), „pelin”  (croată, bulg.) Nume similare apar în română, albaneză, turcă („pelin”)  și în letonă („pelynas”). Toate aceste nume au, așadar, o rădăcină slavonă comună  – „pal”, un cuvânt cu multiple nuanțe (arzător, strălucitor, clar), cuvântul în sine fiind de origine proto-indo-europeană – „pel”, însemnând verde. Conexiunea lingvistică nu este clară, dar se presupune că face referire atât la culoarea floiajului, de un „verde-strălucitor”, cât și la aroma sa „amar-arzătoare”.

SCURT ISTORIC AL FOLOSIRII PELINULUI

Pelinul a fost o plantă cunoscută dacilor, romanilor, grecilor, perșilor, primele atestări documentare aparținând egiptenilor (1600 î.e.n.). El a fost folosit în scopuri variate – ca repelent natural, insecticid și pesticid (pentru a îndepărta insectele, rozătoarele, șerpii, melcii, moliile), ca ierbicid (absintina, substanță conținută de frunzele de pelin având proprietăți toxice asupra altor plante), ca vermifug (tratament împotriva paraziților intestinali), ca emenagog (pentru stimularea menstruației), ca tonic și aperitiv.

UZ CULINAR

În prezent, pelinul este rar folosit ca mirodenie, din cauza aromei sale pronunțat amare – fiind una dintre cele mai amare plante comestibile cunoscute (a doua, după rută). Este utilizat în special în Europa Centrală și de Sud (și, sporadic, în Japonia, China și Coreea), cel mai frecvent pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice (obicei păstrat încă din Antichitate), mai ales în:

  • Franța, pentru obținerea absintului (băutură alcoolică tare, de culoare verde, cu gust amar, preparată cu uleiuri eterice de pelin, anason și alte plante aromatice);
  • Germania, pentru obținerea vermutului (băutură alcoolică făcută din vin în care s-au macerat plante amare sau aromatice), numele băuturii provenind tocmai de la numele plantei în limba germană – „Wermut”;
  • Suedia, pentru obținerea bitterului (băutură amară, preparată prin macerarea mai multor plante amare, printre care și pelin, în alcool de ienupăr).

La noi, țăranii îl mai folosesc și astăzi pentru obținerea unui sortiment specific de vin, alb sau roșu, preparând așa-numitul „vin pelin” (cu preponderență în Muntenia). După cum am menționat mai sus, în vechime, țăranii români foloseau diferite varietăți de pelin pentru a condimenta preparatele din carne grasă de porc sau gâscă, dar și pentru obținerea unei creme din unt, pelin și alte verdețuri. Acest obicei, al aromatizării cărnii de porc, gâscă, rață, oaie, cu frunze de pelin, mai persistă și prin alte bucătării central-europene. De exemplu, friptura de gâscă împănată cu frunze de pelin („Weih­nachts­gans”) reprezintă în Germania meniul tradițional de Crăciun.

UZ MEDICINAL

Extractele din frunzele de pelin, datorită substanţelor amare şi a componentelor din uleiul esenţial, stimulează digestia și apetitul, prin antrenarea secrețiilor gastrice, laxative și diuretice și au efecte antiinflamatoare la nivelul mucoasei gastrointestinale. De aceea, se recomandă, în cantități moderate, în atonii gastrice (scăderea tonicității normale a țesutului gastric), în anorexii (lipsa poftei de mâncare) şi în inflamaţiile cronice ale aparatului digestiv, inclusiv în dispepsiile cronice însoțite de constipație. Pelinul poate fi consumat sub formă de infuzii sau tincturi.

Nu se recomandă folosirea în timpul sarcinii şi în cazurile de afecţiuni psihice sau neurologice.

TOXICITATE

Principalul component din pelin este uleiul esenţial care conține, printre altele, și o neurotoxină, numită „Thujone”, descoperită de medici și de oamenii de știință pe la mijlocul secolului 19, după ce popularitatea absintului atinsese cote alarmante, în special în Franța, dar nu numai (Marea Britanie, Germania etc).

Folosirea pelinului în alimentație nu este periculoasă, deoarece dozele folosite sunt foarte mici (mai ales datorită gustului său amar). El se mai utilizează în prezent pentru aromatizarea băuturilor alcoolice (vin, vermut, bitter, campari, chiar și bere), dar în doze controlate și inofensive.

WarningPlantePedia își propune o prezentare generală a plantelor, dar nu recomandă folosirea acestora în afara consultării persoanelor avizate (medici sau farmaciști) – prin urmare, PlantePedia se exonerează de orice responsabilitate în legătură cu efectele secundare ale utilizării pe cont propriu a plantelor prezentate pe site. 

Un articol scris de Anne Tharesse.

 SURSE:

  1. Wikipedia
  2. http://gernot-katzers-spice-pages.com
  3. http://www.botanical.com
  4. http://www.herbsociety.orgh
  5. http://entheology.com
  6. Plants  for a  Future

Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s