Plante comestibile din flora spontana – Urzica (Urtica dioica)


Urtica dioicaAREAL ȘI RĂSPÂNDIRE

Urzica (Urtica dioica) este o plantă erbacee, perenă, fiind cea mai cunoscută specie a genului Urtica, din familia Urticaceae-lor. Este originară din Europa, nordul Africii, Asia și America de Nord, răspândită în locurile necultivate de la câmpie, deal sau munte, prin grădini, izlazuri, pe lângă şanţuri, drumuri, pe marginea apelor, prin păduri și pajiști, având, după cum se remarcă, un amplu areal de distribuție. Urzica are o lungă istorie ca plantă medicinală, alimentară și textilă, foarte cunoscută în spațiul balcanic, unde se folosește și astăzi frecvent în alimentație. În flora spontană a Europei Centrale se găsesc circa 45 de specii sau subspecii de urzici.

ASPECT ȘI CARACTERISTICI

Urzica este o plantă dioică (florile femele și cele mascule sunt dispuse pe exemplare diferite) cu rădăcini perene și tulpini fibroase la maturitate, cu patru muchii evidente, care pot atinge înălțimi și de până la 2 m, dar care mor la începutul ierni, regenerându-se în primăvară. În partea subterană dezvoltă rețele dense de rizomi și stoloni, care sunt subțiri și cilindrici, lungi și ramificați, cu numeroase rădăcini firoase, de culoare brun-deschis spre galben. Aceste rețele subterane ajută la propagarea plantei, care acoperă rapid suprafețe extinse, mai ales în zonele semi-umbroase, cu pământ de pădure, reavăn, bogat în substanțe și afânat.

Frunzele pețiolate sunt dispuse opus pe tulpinile înalte, drepte și fără ramificații, cu lungimi între 3 și 15 cm; cu cât se apropie de bază, cu atât frunzele vor fi mai lungi și mai late. Ca formă sunt oval – alungite, cu limbul ascuțit și bază cordată, cu marginile puternic dințate și acoperite cu perișori urticanți, care la atingere provoacă bășicarea pielii și prurit (mâncărimi). Florile apar în panicule, în vârful tulpinilor, dispuse la axila frunzelor superioare, iar fructele sunt niște nucule ovale, de culoare verzuie.

DENUMIRI ȘI ETIMOLOGIE

Numele latin al genului, „Urtica”, provine din latinescul „uro”, ”a arde”, făcând astfel referire la înțepăturile usturătoare ale plantei; numele speciei, „dioica”, se referă la caracteristica urzicii ca plantă dioica. Numele popular, foarte cunoscut de „urticarie” (erupție cutanată, constituită din papule izolate ori confluente, însoțită de prurit) provine tocmai de la numele latinesc al urzicii.

Denumirea ei în limba engleză, “nettle”, provine din cuvântul olandez “netel”, care înseamnă “ac”, deoarece, la atingere, când planta este tânără, înţeapă usturător. Acest fapt se datorează perișorilor iritativi de pe suprafața frunzelor și tulpinilor care, în contact cu pielea oamenilor sau animalelor eliberează histamine, acid formic și alte substanțe chimice ce provoacă urticarie.  Prin uscare sau preparare termică aceste substanţe se pierd sau se transformă, dispărând astfel proprietăţile vezicante.

SCURT ISTORIC AL FOLOSIRII URZICILOR

Fiind una dintre cele mai răspândite plante din flora spontană a climatului temperat, urzica a fost cunoscută multor popoare și civilizații străvechi. Budinca de urzici era una dintre mâncărurile favoritele ale locuitorilor de pe teritoriul actualei Marii Britanii, cu mult timp înainte de sosirea romanilor, fiind declarată cea mai veche reţetă din Marea Britanie, datând din  anii  6000 î.e.n. Nativii americani culegeau și foloseau această plantă, la începutul primăverii, în maniere foarte similare celor în care o utilizăm și noi astăzi.

În spațiul balcanic este folosită de secole ca plantă medicinală și alimentară, dar și pentru extragerea fibrelor, din care se prelucrau pânze rezistente, folosite atât pentru confecționarea hainelor, cât și pentru obținerea sacilor. De asemenea, sucul de urzică a fost multă vreme întrebuințat pentru colorarea materialelor textile. Urzica a mai fost folosită ca nutreț pentru animale, ca “pat” de protecţie pe care se aşezau stogurile de fân sau ca tratament împotriva afecțiunilor reumatice – în care bolnavii se loveau efectiv cu legături de urzică peste locurile dureroase sau inflamate. Acest obicei nu trebuie confundat cu cel al „autoflagelării”, în care persoanele foarte pioase (în special călugării) obișnuiau să se izoleze într-o încăpere și să se lovească peste pielea goală cu mănunchiuri de urzici (și nu numai), atunci când considerau că au păcătuit în fața lui Dumnezeu.

UZ CULINAR

Urzicile gătite au un gust similar spanacului și sunt bogate în vitaminele A și C, în fier, potasiu, magneziu și calciu. Modalitățile de preparare sunt foarte variate – piureuri, supe, ciorbe, pesto, budinci, plăcinte etc. La noi în țară, foarte populare sunt „Ciorba de urzici”, „Mâncarea de urzici cu usturoi”  și „Piureul de urzici”. În Muntenia, în timpul Postului cel Mare, urzicile se mănâncă sub formă de “Ciorbă de urzici cu orez”  şi ca “Urzici sleite” , cu hrean dat pe râzătoare.

În unele regiuni ale Ardealului se prepară sub forma unei mâncăruri scăzute, dreasă cu făină și smântână (ori lapte), asezonată cu usturoi zdrobit și zahăr; acest piureu cremos, simultan picant și dulce, se mănâncă alături de felii de pită trase în făină cu ou și prăjite în untdtelemn sau untură. Urzicile se mai pot prepara sub formă de omletă, ca umplutură pentru plăcinte, simple sau în combinație cu cartofi ori brânză, mâncare cu carne, chiftele cu cartofi, pilaf (urzici cu orez, cu sau fără roșii), drob de urzici, tocăniță, ciulama, mâncare de urzici cu hrean sau nuci, etc. – cel mai adesea asortate cu mămăligă și ouă.

Supa de urzici este o rețetă populară mai ales în Europa de Nord și de Est; în Albania, urzicile sunt folosite ca umplutură în prepararea unor produse de patiserie numite „börek”  – compoziția, obținută dintr-un amestec de brânză, ceapă și carne tocată, spanac, ouă, lapte, cartofi (ingredientele putând varia – roșii, fasole uscată, dovleac, ardei etc) și urzici, este îmbrăcată într-un foietaj peste care se presară semințe de susan. Urzicile foarte tinere, culese primăvara devreme și frecate în prealabil cu sare (pentru îndepărtarea proprietăților iritative) pot fi mâncate crude, în salate. De asemenea pot fi consumate sub  formă de infuzie (din frunzele crude sau uscate) sau de sucuri naturale, simple ori în combinație cu alte legume sau fructe.

PROPRIETĂȚI ȘI UZ MEDICINAL

Urzicile au numeroase proprietăți medicinale, printre care: ca diuretic, hemostatic (oprește sângerările), antiseptic, emolient, depurativ, combate reumatismul și anemia, vindecă rănile și ulcerul, stimulează creșterea părului, reglează tensiunea arterială și nivelul de zahăr în sânge, stimulează apetitul.

PlanteWarningPedia își propune o prezentare generală a plantelor, dar nu recomandă folosirea acestora în afara consultării persoanelor avizate (medici sau farmaciști) – prin urmare, PlantePedia se exonerează de orice responsabilitate în legătură cu efectele secundare ale utilizării pe cont propriu a plantelor prezentate pe site.

SURSE:

  1. Wikipedia
  2. Botanical.com
  3. Pfaf.org
  4. Urzica – Rolul și Importanța ei în viața românilor, Corina Cace, L.Libardea, A.Stroia, C.Costea

Un articol scris de  Anne Tharesse 

Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s