Top… 10 plante din care se poate obține surogat de cafea


De-a lungul timpului, în diferite părți  ale lumii, diverse plante au fost folosite pentru extragerea unor pulberi din care se preparau – sau încă se prepară – prin fierbere, băuturi similare cafelei. Din toate articolele scrise de mine pe această temă, am realizat o selecție de 10 plante pe care le-am considerat cele mai nimerite pentru acest top. După cum bine se observă, ele nu  sunt numerotate, întrucât nu am considerat că unele ar fi mai importante ori mai valoroase decât altele. Printre aceste plante se numără:

Coarne (Cornus Mas) 1Cornul (Cornus Mas) este un pom fructifer din familia Cornaceae-lor, originar din sudul Europei și sud-vestul Asiei, cel mai probabil din regiunea Mării Negre și a Turciei. La noi în țară crește în zonele de câmpie sau în pădurile de foioase.

Cornul este cultivat în Europa mai ales ca plantă ornamentală, pentru inflorescențele bogate aurii, care se deschid  la sfârșitul iernii (fiind primul pom fructifer care înflorește) și mai puțin pentru fructele sale comestibile. Ca pom fructifer este cultivat în Turcia, unde fructele sale sunt folosite pentru prepararea dulciurilor și a altor meniuri tradiționale, precum pilaful cu coarne.

Fructele, denumite coarne, sunt niște drupe roșii, ovoid-alungite, de 2 cm lungime și 1,5 cm în diametru, conținând un singur sâmbure dur  și se coc spre sfârșitul verii, când ajung să semene cu fructele coapte de cafea. Crude, sunt de culoare verde și extrem de acre, fiind bogate în vitamina C și tanini. Pe măsură ce se coc, culoarea lor se schimbă în portocaliu, roșu și grena, dar există și soiuri cu fructele de culoare galbenă (Cornus mas ‘Flava’). Coarnele sunt comestibile, gustul lor fiind descris ca un amestec între merișoare și vișine. 

Coarnele se folosesc mai ales gătite, sub formă de gem sau dulceață, sosuri similare celui de merișoare, uscate (deshidratate, glasate) sau pentru obținerea băuturilor alcoolice (la noi în țară, în regiunea Ardealului, se prepară așa-numita „cornată”, obținută din coarne fermentate cu zahăr și alcool). În vechime, în diferite părți ale Europei de Sud, coarnele erau păstrate în butoaie de lemn, conservate în saramură și folosite asemeni măslinelor. Din sâmburii de coarne poate fi extras un ulei comestibil, folosit în gastronomie. De asemenea, sâmburii pot fi prăjiți, măcinați și folosiți ca substitut de cafea (citește mai mult  despre coarne).

Barba Caprei (Scorzonera hispanica)Barba-caprei. Sub denumirea de ”Barba caprei” apar mai multe plante înrudite (numărul estimat fiind de cca 140), clasificate în două genuri diferite – Scorzonera și Tragopogon, ambele din familia Asteraceae-lor și înrudite cu margareta, cicoarea, păpădia și floarea-soarelui. Ca aspect sunt asemănătoare (plante ierboase, cu tulpina erectă, foarte puțin ramificată, cu frunze linear-lanceolate și flori de culoare galbenă sau violet care, la maturitate formează un glob de semințe pufoase, asemănătoare păpădiei), în unele părți ale lumii fiind cultivate pentru rădăcina lor cărnoasă și crocantă, folosită ca legumă.

Din toate cele 140 de varietăți, două s-au evidențiat și sunt în mod special cultivate (sau recoltate direct din flora spontană) pentru consum: Scorzonera hispanica și Tragopogon porrifolius, ambele fiind cunoscute sub aceleași denumiri: barba-caprei sau salsify.

La noi, în vechime  era cunoscută și consumată în special varietatea Scorzonera (deși, în flora spontană se găsește și o varietate de Tragopogon – T. orientalis), care apărea în popor sub denumirile de iarba-viperei, rădăcina-șarpelui, floare-de-câmp, salată-de-iarnă, țâța-caprei (Zaharia Panțu, „Plantele cunoscute de poporul român”, 1906).

Rădăcina de scorzonera poate fi consumată atât crudă, cât și gătită – deși, cel mai adesea este preparată în varii forme și servită alături de alte legume, precum mazărea sau morcovii, sau pregătită asemeni sparanghelului, în sos alb de vin sau de muștar. Dar, ceea ce este și mai interesant, este faptul că de la scorzonera, mai putem să ne delectăm și cu lăstarii tineri, culeși neapărat primăvara devreme, sau cu mugurii florali ori petalele – care reprezintă un adaos excelent în salatele de fructe sau legume. În plus, asemeni rădăcinilor de cicoare, rădăcinile uscate și pisate pot fi utilizate ca substitut de cafea (citește mai mult despre barba-caprei).

lupine-dulciLupinul (Lupinus sp.) este un gen de plante perene cu flori, aparținând familiei Fabaceae-lor, înrudite deci cu fasolea și cu soia, conținând peste 200 de specii, originare din majoritatea regiunilor cu climă temperată ale lumii, dar cu preponderență de pe continentul nord-american și din bazinul mediteranean. Dintre aceste 200 de varietăți, majoritatea sunt specii sălbatice, puțin sau deloc pretabile consumului uman, unele  folosite ca plante decorative, altele ca furaje pentru animale și doar câteva dintre ele folosite, în unele regiuni ale lumii, în special în cele mediteraneene, ca legumă.

Lupinele pretabile consumului uman sunt cunoscute sub denumirea de „lupine dulci”. Principalele specii de lupine cultivate ca legume în spațiul european sunt: „lupinul alb”, nativ din Europa (Lupinus albus), „lupinul albastru”, originar din Eurasia și Africa de Nord (Lupinus angustifolius) și „lupinul galben”, nativ din Europa de Sud (Lupinus luteus). Dintre toate acestea, se pare că cel mai indicat soi este Lupinus angustifolius.

Ca legumă, se pot folosi în aceeași manieră în care folosim toate celelalte soiuri de fasole, inclusiv soia: mâncare scăzută de lupine (asemănătoare iahniei), supă-cremă, piure (asemeni fasolei-bătute sau humusului). Din lupine se mai prepară produse vegetariene, similare celor obținute din soia – cârnați, pate, tofu, lapte.

Boabele de lupin măcinate se transformă într-o pulbere ce poate fi folosită ca făină alimentară, din care de prepară produse de patiserie și paste făinoase, prezentând marele avantaj de a nu conține gluten, putând fi astfel, o alternativă la făina obișnuită, din cereale. În plus, lupinele prăjite și măcinate pot fi utilizate ca substitut de cafea. Preparatele pe bază de lupine sunt specifice statelor eurpene, printre care Portugalia, Grecia, Spania și Italia. În afara Europei, ele mai sunt frecvent consumate în Brazilia, Egipt și Australia (citește mai mult despre lupine).

Mazarea-sparanghel (Tetragonolobus purpureus, Psophocarpus tetragonolobus 3Psophocarpus tetragonolobus) este o plantă erbacene perenă, răspândită în regiunile temperate ale Globului, din familia Fabaceae–lor, dar care nu este nici sparanghel, nici mazăre. Originile sale se află în Africa de Nord, ea extinzându-se în bazinul mediteranean în perioada Antichității.

Ca aspect, mazărea-sparanghel este o plantă cățărătoare erbacee, anuală, care crește din abundență în flora spontană a bazinului mediteranean și, în general, în toată regiunea de sud a Europei, pe câmpuri și prin tufărișuri. Este o plantă relativ scundă, nedepășind 30 cm în înălțime, cu o anvergură de aproximativ 60 de cm. Frunzele sunt trifoliate (cresc grupate câte 3, similar trifoiului), iar florile sale, de un roșu intens, asemănătoare celor de mazăre și de fasole, apar în perechi. Acestea sunt urmate de păstăile comestibile, de culoare verde-deschis sau purpuriu, care la maturitate pot atinge aproximativ 10 cm lungime.

Păstăile de mazăre-sparanghel pot fi consumate crude în salate sau fierte, asezonate cu sosuri pe bază de smântână ori iaurt, sotate cu unt, adăugate în supe de legume, tocănițe, murate, în saramuri dulci (pe bază de oțet și miere) sau picante (variantă în care se adaugă, în fiecare borcan, câte un ardei iute). Pentru consum se culeg doar păstăile foarte tinere, care nu depășesc 2,5 – 3 cm lungime, altfel vor fi fibroase și tari. Boabele fragede pot fi gătite asemănător celor de mazăre. Florile sunt, de asemenea, comestibile și pot fi adăugate în salate, prăjituri, creme de brânză, pateuri, în oțeturi, pentru a-i conferi o frumoasă culoare roșiatică, în cuburile de gheață etc. Semințele mature, uscate și prăjite, pot fi măcinate și folosite ca substitut de cafea.

guaranaGuarana  (Paullinia cupana) este o liană lemnoasă, cățărătoare, din familia  Sapindaceae-lor, nativă din Bazinul Amazonului, cel mai frecvent întâlnită în Brazilia. Este cultivată în unele regiuni pentru semințele ei bogate în guaranină, un compus chimic identic cu cafeina din cafea și cu teina din ceai.

Guarana se prezintă sub forma unor liane viguroase, flexibile în tinerețe, lemnificate la maturitate, care pot atinge o lungime maximă de 10 – 12 metri. Aceste vițe dezvoltă frunze mari, compuse, cu marginile serate, de un verde intens, cu venații proeminente și flori mici, alb-gălbui, cu tente rozalii, dispuse în ciorchini. În locul lor apar fructele piriforme, grupate în mănunchiuri bogate. Fructele sunt de tip capsulă, divizate în trei compartimente conținând fiecare câte o sămânță mică, maroniu-negricioasă, de mărimea unui bob de mazăre. Învelișul exterior  al semințelor (arilul) este cărnos și viu-colorat, de un portocaliu spre roșu intens, plesnind atunci când fructul a ajuns la maturitate și dezvăluind semințele negre, îmbrăcate parțial într-un țesut albicios.

Ca remediu, pudra sau fructele de guarana au fost întrebuințate de către triburile amazoniene pentru o gamă largă de afecțiuni, atât cu rol curativ (ca agent astringent, tonic, stimulant, analgezic etc) cât și cu rol preventiv. Guaranii, de exemplu, preparau ceaiuri din fructele uscate, pe care le  beau zilnic pentru a preveni contactarea malariei și a dizenteriei, ori pentru tratarea durerilor de cap, a crampelor sau a febrei.

În aceași măsură, obișnuiau să poarte la ei semințe de guarana, pe care le foloseau ca substitut alimentar, mai ales  în timpul războaielor dintre triburi sau a partidelor de vânătoare, pe care le mestecau ca atare. Având un puternic efect energizant, aceste semințe îi ajutau, se pare, să depășească oboseala și foamea. În prezent, ea este folosită cel mai mult în prepararea băuturilor energizante, în Brazilia, țară situată pe locul trei în lume la consumul de băuturi răcoritoare, energizantele pe bază de guarana ocupând primul loc în preferințele locuitorilor. Se mai comercializează și sub formă de pudră, care poate fi utilizată asemenei pudrei de cafea sau cacao, pentru a prepara băuturi calde sau reci, creme etc.

roselleRoselle (Hibiscus sabdariffa)  este o plantă erbacee anuală, nativă din Africa de Vest, cultivată atât ca plantă ornamentală, cât și ca legumă. Hibiscus sabdariffa se dezvoltă sub formă de tufă, cu tulpini înalte (până la 2,5 m), netede, de culoare roșie-grena. Frunzele sunt alterne, de 8-13 cm lungime, verzi cu vinișoare purpurii; frunzele tinere și cele aflate în partea superioară a tulpinilor sunt simple, în timp ce frunzele mai joase sunt puternic lobate – cu 3, 5 sau 7 lobi. Florile apar singure la axilele frunzelor și sunt mari, de 12-13 cm diametru, de culoare albă, galbenă sau crem, cu centrul roz, roșu, purpuriu sau maro. Ele durează doar o zi și, cu cât se apropie seara, culoarea petalelor se schimbă în roz.

La baza petalelor se află un caliciu roșu, cam de 2,5 – 3 cm diametru, care, după căderea petalelor începe să se mărească, devenind cărnos, fraged și suculent.  Acestea se culeg după ce semințele s-au format iar sepalele sunt închise, la aproximativ 20 de zile de la înflorire. Caliciul, tulpinile și frunzele au un gust acidulat, asemănător merișoarelor.

Caliciul poate fi mâncat crud în salate, iar frunzele pot fi consumate ca legume, în supe, gătite la aburi, sotate alături de alte legume, cu usturoi sau alte mirodenii. Se potrivesc cu carnea de pui, porc, și pește. Caliciul este bogat în acid citric și pectină, putând fi folosit, alături de mugurii nedeschiși încă, pentru prepararea gemului (care este asemănător la gust celui de prune, dar mai acidulat), peltelei, magiunului și dulceții.

De asemenea, mai poate fi folosit pentru a adăuga un plus de culoare și aromă ceaiurilor; uscat și măcinat, caliciul poate fi folosit ca substitut de cafea. O băutură populară în unele părți ale lumii se obține din fierberea caliciului,  alături de zahăr și ghimbir (citește mai mult despre roselle).

papadiePăpădia (Taraxacum officinale) este o plantă ierboasă din familia Asteraceae-lor, nativă din zonele temperate ale globului, acoperind majoritatea formelor de relief, de la câmpie până în zonele submontane. O întâlnim la tot pasul, prin locuri necultivate, pe marginile drumurilor, pe cursul apelor etc, întotdeauna în plin soare și aproape niciodată în locurile umbroase.

Păpădia a fost folosită ca remediu natural în Europa, America de Nord și China, pentru a trata afecțiunile digestive, infecțiile, afecțiunile bilei și ficatului, ca laxativ mediu și diuretic. Primele mențiuni despre păpădie, ca plantă medicinală, apar în scrierile medicilor arabi din secolele X – XI, care o prezintă ca fiind un fel de andivă sălbatică, sub denumirea de Taraxcacon. Ca aliment era cunoscută și romanilor, grecilor, triburilor anglo-saxone și normande. În prezent ea este intens cultivată în India, ca adjuvant în tratamentele hepatice.

Frunzele pot fi folosite (și chiar au fost folosite, în mod tradițional, de-a lungul secolelor, de locuitorii zonelor temperate) în salate, supe, sosuri sau preparate asemeni spanacului:  fierte, scurse și apoi condimentate cu sare, piper, ulei și suc de lămâie, usturoi pisat și ceapă înăbușită, garnisite cu câteva cubulețe de unt, pentru un plus de savoare și servite fierbinți. Dacă gustul vi se pare prea amar, o puteți găti chiar în combinație cu spanacul – în acest caz puneți la fiert mai întâi frunzele de păpădie, întrucât fierb mai greu.

Frunzele foarte tinere și fragede, chiar și mugurii, pot fi amestecați în salate, alături de alte legume verzi; în mod tradițional, salata din frunze de păpădie este ”acompaniată” de ouă fierte, tăiate felii ori cubulețe și presărate în salată. Florile pot fi transformate, prin fermentare, într-o băutură alcoolică asemănătoare vinului, iar rădăcinile, coapte și pisate, pot fi folosite ca substitut de cafea. Bobocii de păpădie pot fi recoltați și conservați similar caperelor (citește mai mult despre păpădie).

bameBamele (Abelmoschus esculentus) reprezintă păstăile unei plante erbacee, anuale, din familia Malvaceae-lor, cultivată ca legumă. Fructul necopt, constând în păstăile care conțin semințele, este gătit exact ca fasolea păstăi. Arealul său de origine nu este cunoscut cu certitudine, diferite teorii disputând teritorii diferite – Asia de Sud, Etiopia, Africa de Vest; în orice caz, se consideră că speciile cultivate astăzi sunt mai degrabă niște cultigeni – variante modificate de către om, față de speciile inițiale, prin hibridizări succesive de-a lungul secolelor.

Păstăile de bame se culeg crude, necoapte, când sunt încă fragede. Ele pot fi consumate atât gătite, cât și crude și pot fi conservate prin congelare, murare, deshidratare. Bamele conțin multe fibre solubile, numite cu termen generic mucilagii, de aceea preparatele din bame sunt, în general, cleioase și folosite și ca agent de îngroșare în supe, sosuri etc. Pentru a reduce acest efect, pentru cei care nu agreează caracterul mucilaginos al mâncărurilor de bame, există mai multe soluții: gătirea păstăilor intacte (nu tăiate sau tocate), adăugarea de ingrediente acide, precum sucul de lămâie, oțetul, roșiile, sau felierea păstăilor și fierberea îndelungată, până când aceste mucilagii se dizolvă. Petru obținerea efectului opus,  se pot prepara cu bicarbonat de sodiu, ceea ce le va face să devină și mai lipicioase.

Frunzele de bame sunt de asemenea comestibile și pot fi gătite asemeni altor legume verzi (spanacul, frunzele de păpădie, de sfeclă etc), sau consumate crude, în salate. Semințele de bame pot fi utilizate, prin uscare și măcinare, pentru obținerea unui surogat de cafea, sau prin presare, pentru extragerea unui ulei alimentar bogat în grăsimi nesaturate, acid oleic și acid linoleic. Din semințele de bame se mai pot obține făină alimentară sau tofu (înlocuind astfel principalul ingredient – boabele de soia). Florile, bobocii și rădăcinile sunt și ele comestibile (citește mai mult despre bame).

fructe-de-paducelPăducelul. Denumirea de ”păducel” este atribuită mai multor specii (aproximativ 280) de arbuști cu fructe comestibile și medicinale, aparținând genului Crataegus., familia Rosaceae. Aceștia sunt originari din regiunile nordic-temperate ale Europei, Asiei și Americii  de Sud. Cele mai comune specii sunt Crataegus monogyna  și Crataegus laevigata. La noi în țară, păducelul, crește mai mult în sudul şi estul ţării, din zona de câmpie până în zonele submontane, în liziere, crânguri, tufărişuri, poieni, la periferia pădurilor şi pe versanţii însoriţi.

Fructele sunt de tip poamă, mici, de cca 1 cm diametru, semănând cu niște mere miniaturale și sunt comestibile. Fructul poate conține un singur sâmbure (la C. monogyna) sau până la 5 semințe dure, lipite una de alta, astfel încât, atunci când sunt mâncate, senzația este similară cu cea pe care o ai atunci când mănânci un fruct cu un singur sâmbure. Când sunt perfect coapte au culoarea roșie, sunt rotunde sau ușor ovale și le găsim grupate în mănunchiuri. Sunt cărnoase și pulpa are o textură delicată. Fructele sunt consumate de către animalele sălbatice și de către păsări care, ulterior dispersează semințele, contribuind astfel la răspândirea arbustului.

Fructele de păducel pot fi consumate crude, având un gust asemănător merelor răscoapte, ușor astringente (datorită conținutului mare de vitamina C) dar, cel mai adesea sunt folosite pentru prepararea gemurilor, dulcețurilor, siropurilor, jeleurilor. Ele se recoltează toamna, după căderea brumei, când sunt bine coapte şi au culoarea roşie şi gustul dulceag. Fructele de păducel sunt folosite în unele regiuni ale lumii pentru prepararea vinului (vinul de păducel) sau pentru aromatizarea coniacului. De asemenea, fructele pot fi uscate, măcinate și amestecate cu făină, pentru a conferi un plus de aromă aluaturilor pentru pâine și prăjituri.  Pudra rezultată din fructele uscate și măcinate poate fi folosită ca substitut de cafea, iar frunzele – ca substitut de ceai verde. Lăstarii tineri, cu o aromă asemănătoare nucilor, pot fi  adăugați, cruzi, în salate. Florile sunt utilizate în prepararea ceaiurilor, siropurilor, dulcețurilor (citește mai mult despre păducel).

Cafea  din Radacina de CicoareCicoarea (Cichorium intybus) este o plantă erbacee semi-lemnoasă, perenă și comestibilă, din familia Asteraceae-lor, nativă a climatului temperat. Face parte din flora spontană a Africii, Europei, Asiei, Americii de Nord. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni și fânețe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate și șanțurilor, pe marginea apelor curgătoare din zonele de câmpie, până în cele de deal și munte.

Cicoarea este cunoscută încă din antichitate. În Egiptul Antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepatobiliare și renale. Rădăcina de cicoare era utilizată de către romani, atât ca plantă medicinală – pentru purificarea sângelui, cât și ca legumă, fiind menționată de Horatius, Virgilius, Ovidius și Plinius. În medicina populară românească, cicoarea se folosește în tratarea rănilor și a durerilor abdominale.

 În alimentație se folosesc rădăcinile pentru a obține surogatul de cafea si frunzele care se consuma primăvara,  în salate. Florile se pot adăuga și ele în salate, dar, asemeni frunzelor, au un gust pronunțat amar. Rădăcina poate fi gătită asemeni rădăcinoaselor (păstârnac, pătrunjel, etc) și reprezintă o legumă foarte gustoasă. Se folosesc în prepararea supelor și sosurilor, conferând acestora o culoare foarte plăcută. Rădăcina uscată (natural, sau la cuptor) și măcinată este folosită ca substitut de cafea. Rădăcinile tinere, care au fost coapte în cuptor, au o ușoară aromă de caramel; cele mai bătrâne de 2 ani sunt mult mai amare.

 

 

Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s