O istorie a plantelor – Pelinul (Artemisia absinthium)


PelinulPelinul alb (Artemisia absinthium) este o plantă aromatică, medicinală și ornamentală, care crește în special pe terenuri necultivate. Face parte din familia Asteraceae-lor și este originară din regiunile temperate ale Europei, Asiei și Africii.

Pelinul a fost o plantă cunoscută dacilor, romanilor, grecilor, perșilor, primele atestări documentare aparținând egiptenilor (1600 î.e.n.). El a fost folosit în scopuri variate – ca repelent natural, insecticid și pesticid (pentru a îndepărta insectele, rozătoarele, șerpii, melcii, moliile), ca ierbicid (absintina, substanță conținută de frunzele de pelin având proprietăți toxice asupra altor plante), ca vermifug (tratament împotriva paraziților intestinali), ca emenagog (pentru stimularea menstruației), ca tonic și aperitiv.

În ceea ce privește denumirea științifică a genului, explicația cea mai des folosită este aceea că numele științific al genului („artemisia”) provine de la numele zeiței elene a vânătorii, a lunii și a castității (Artemis), ceea ce sugerează, fie că e posibil ca planta să fi fost considerată sacră ori asociată ritualurilor religioase închinate lui Artemis, fie că pelinul a fost un condiment des utilizat pentru aromarea cărnii de vânat (de exemplu, la noi, în vechime, pelinul era folosit pentru condimentarea cărnurilor grase – de porc, gâscă, oaie etc).

O altă ipoteză, citată de alte surse, ar fi aceea că numele genului „Artemisia”  provine de la numele reginei „Artemisia din Caria”, soția, sora și succesoarea lui Mausolus, regele persan al Cariei, dar și o botanistă pasionată.

Denumirea botanică a speciei, „absinthium”, provine din grecescul „apsinthion” [ἀψίνθιον], un termen cu o etimologie obscură. O posibilitate ar fi ca el să fie obținut prin derivarea cu prefixul „a” (ca negație), de la adjectivul ”psinthos” [ψίνθος], însemnând „plăcut” ,  făcându-se astfel referire la gustul său amar („ne-plăcut”).

În timpul Renașterii s-a intensificat folosirea pelinului pentru proprietățile sale halucinogene, care îl recomandau, se pare, ca plantă ritualică în unele festivaluri extatice închinate lui Artemis, zeița castității, dar și a fertilității. În timpul acestor ritualuri, zeița era, în mod simbolic, „devorată” de către participanți prin consumarea acestor plante (pelin și alte specii direct înrudite), concomitent cu participarea la dansuri lascive și acte erotice explicite, rolul plantei fiind, se pare, acela de a încuraja cedarea cenzurii și dezinhibarea. Ritualurile se desfășurau în lunile de primăvară, în nopțile cu lună plină și, în cadrul lor, exista obiceiul ca femeile să fie legate de trunchiurile arborilor sau de stâlpi, deveniți astfel simboluri falice.

În tradiția românească folclorică veche, prima zi a ultimei luni de primăvară (1 Mai) era celebrată sub forma sărbătorii de „Armindeni”, o sărbătoare de origine păgână, închinată fertilității naturii, recoltelor bogate, viilor, câmpurilor proaspăt semănate, pelinul având un rol esențial în această serbare a primăverii, ca plantă magică. De aceea, exista obiceiul (păstrat, pe alocuri și astăzi) ca oamenii să poarte la pălării și la manșete crenguțe de pelin și să bea vin aromat cu pelin. Sărbătoarea de „Armindeni” se mai numește și „Ziua Pelinului”  și nu putem să nu observăm asemănarea acestei tradiții românești foarte vechi cu ceremoniile ritualice închinate zeiței Artemis. „Ziua Pelinului” mai este cunoscută și ca „Ziua boilor”, dar și ca „Ziua Bețivilor”, când ei sunt cruțați de la muncă și  sacrificiu 🙂. În acest context, nu pot să nu mă întreb dacă sărbătoarea pelinului nu este legată și de cultul lui Dionysios, zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului, al extazului și fertilității, despre care se credea în vechime că poate lua înfățișarea unor animale, în special pe cea a taurilor și despre care se știa că nu bea niciodată apă, doar vin.

Principalul component din pelin este uleiul esenţial care conține, printre altele, și o neurotoxină, numită „Thujone”, descoperită de medici și de oamenii de știință pe la mijlocul secolului 19, după ce popularitatea absintului atinsese cote alarmante, în special în Franța, dar nu numai (Marea Britanie, Germania etc).

Cercetările științifice și experimentele medicale efectuate pe animale, în legătură cu efectele și compoziția absintului au fost demarate consecutiv semnalării creșterii cazurilor de intoxicație cu absint (etilismul absintic cronic), a cărei arie de manifestare era deosebit de amplă: simptomele variau de la cele tipice indigestiilor și afecțiunilor gastro-intestinale acute (greață, vărsături, scaune involuntare), până la insomnii, pierderi ale memoriei (amnezii), pierdere a conștienței (leșin), crize spasmodice cu caracter epileptic, halucinații  și chiar moarte.

În urma studiilor întreprinse asupra acestei substanțe s-a descoperit că are o structură moleculară similară principalei substanțe psiho-active găsite în plantele de cannabis (marijuana), context în care s-a presupus că efectele asupra creierului sunt asemănătoare, potențate însă și agravate de prezența alcoolului. Concluzia acestor cercetări a fost aceea că utilizarea îndelungată a preparatelor pe bază de pelin (în special a băuturilor alcoolice) este foarte periculoasă pentru sistemul nervos central. În Franța, din cauza efectelor negative asupra creierului, băuturile alcoolice pc bază de pelin au fost interzise încă din anul 1915.

Un articol scris de Anne Tharesse.


Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s