Plante comestibile din flora spontana – Papalaul (Physalis alkekengi)


PapalaulAREAL ȘI RĂSPÂNDIRE

Păpălăul (Physalis alkekengi) este o unul dintre cei 75 reprezentanți cunoscuți ai genului Physalis, familia Solanaceae, dintre care majoritatea sunt nativi, fie din America de Nord, fie din regiunile subtropicale ale Asiei și Americii de Sud. Excepție face însă, tocmai Physalis alkekengi, nativ din regiunea sudică a Eurasiei. Păpălăul face, astfel, parte și din flora spontană a României, putând fi întâlnit la marginea pădurilor, prin desișuri și lăstărișuri, prin poieni, la marginea drumurilor, lângă garduri sau chiar cultivat în grădini – cel mai adesea ca plantă ornamentală.

Faptul că Physalis alkekengi dispune de o sumedenie de nume populare autohtone (vezi mai jos) demonstrează că planta era cunoscută în vechime de către locuitorii zonelor rurale. În prezent, o rudă a acestei plante o găsim prin supermarketuri, sub diferite denumiri, în special sub cea de Physalis. Această specie, pe care o putem cumpăra din magazine este, de obicei, cea numită Physalis peruviana, originară din America de Sud.

Vrei să cumperi semințe? Click aici: Grădina Hobby

ASPECT ȘI CARACTERISTICI

Păpălăul este o plantă erbacee perenă, din aceeași familie cu roșia. Crește sub formă de tufe, cu tulpina de până la 60 – 80 cm înălțime și cu frunzele dispuse în spirală. Acestea sunt lung-lanceolate, cu limbul ascuțit și nervuri proeminente; marginile sunt ondulat-crestate și  au aproximativ 6 – 12 cm lungime și 4 – 9 cm lățime. Atât tulpinile, cât și frunzele, sunt ușor pubescente. Florile sunt albe, stelate, formate din 5 petale și un caliciu umflat, din care se va dezvolta ulterior învelișul protector al fructului. Toamna apar fructele, sferice, de mărimea unei cireșe și de culoare galben-portocalie; ele sunt îmbrăcate într-un înveliș protector, de consistența și aspectul hârtiei (de unde vine și numele de ”lampion chinezesc”), de culoare portocaliu-intens.

Fructul este comestibil, în pofida faptului că prin diverse articole (în special pe net!) ne tot lovim de aceeași informație eronată, cum că fructele de păpălău sunt toxice și trebuie evitate, plantate eventual doar în scopuri decorative. Există aici, ce-i drept, o urmă de adevăr – toate părțile plantei, cu excepția fructului copt, sunt toxice. Dar acest lucru este valabil pentru toate speciile de Physalis, ca și pentru multe alte plante aparținând familiei Solanaceae-lor.

DENUMIRI ȘI ETIMOLOGIE

La nivel internațional, planta are numeroase denumiri: cireșe de pământ, lampioane-chinezești, lampioane de hârtie, floarea de hârtie, cireșe de iarnă, cătina de garduri – toate aceste denumiri fiind relaționate, într-un fel sau altul, cu forma fructului și a caliciului cu aspect de hârtie care-l înconjoară.Printre denumirile populare românești, se numără: ”bășicuța de roșeață”, ”boborea”, ”cireașa bășicată”, ”iarba bubei”, ”papală”, ”bubuclie” etc.

Originile denumirilor științifice ale genului și speciei avute în discuție nu le-am putut desțeleni până acum. Cu toate acestea, că am reușit să aflu că planta a fost menționată, în 1564, într-un atlas botanic, de către dr. William Turner (naturalist englez, 1508 – 1568), unde acesta folosea numele ”Alkakinge”, care este de proveniență arabă.

SCURT ISTORIC AL FOLOSIRII PLANTEI

Se pare că Physalis alkekengi este singura specie a genului nativă din spațiul euro-asiatic, prezentând și anumite diferențe morfologice față de reprezentanții celorlalte specii, motiv pentru care s-a luat în considerare reîncadrarea sa, într-un nou gen – genul Alkekengi (Ethnobotany and Ethnopharmacology of Wild Tomatillos).

În ”Lumea Nouă”, pe continentul nord-american, fructele aparținând speciilor native locului au fost folosite de-a lungul secolelor de indigeni ca hrană și ca leacuri pentru diferite afecțiuni. Una dintre modalitățile de preparare, considerată de băștinași, o delicatesă, consta în fierberea fructelor bine coapte, într-o cantitate mică de apă, până se obținea o pastă similară bulionului de astăzi; la aceasta se adăuga ceapă crudă, ardei iute și semințe de coriandru. O altă metodă de folosire a fructelor, consta în uscarea și apoi măcinarea lor, până se obținea o pudră asemănătoare făinei, utilizată ca bază pentru prepararea unui sortiment de pâine.

Se pare că indienii erau familiarizați cu diferitele sortimente de Physalis, pe care le consumau crude, direct în câmp, sau, dacă le găseau din abundență, le duceau acasă, unde femeile le procesau în varii modalități – se preparau sosuri, chifteluțe, sau le uscau, conservându-le pentru iarnă. În cazul unora dintre specii, erau consumați și mugurii, pe care îi fierbeau cu carne. Interesant este faptul că folosirea intensivă a acestor fructe a ajutat, de fapt, la propagarea plantei. Nu se știe sigur dacă ele au fost efectiv cultivate, din semințe, dar este posibil să fi fost fost ajutate să se dezvolte. În orice caz, pentru faptul că le culegeau și le preparau, este aproape sigur că au contribuit, cel puțin involuntar, la dispersarea semințelor în arealul pe care-l locuiau.

UZ CULINAR

Fructul copt este foarte plăcut gustului, asemănător roșiei, un pic acid și fructat. Pulpa este zemoasă, de consistența și textura roșiei, conținând numeroase semințe minuscule. Este important de avut în vedere următoarele aspecte:

  • se consumă numai fructul bine copt, deoarece fructul verde (crud, necopt încă) conține o mai mare cantitate de solanină, care poate produce tulburări gastro-intestinale;
  • caliciul care înconjoară ”cireașa” nu se mănâncă, fiind toxic, ca și restul părților plantei;
  • teoretic, frunzele bine gătite pot fi consumate și ele, dar cu precauție, deoarece și ele conțin substanțe greu tolerabile de către organismul uman.

Altfel, păpălăul este un ingredient foarte versatil în bucătărie: poate fi consumat atât crud, cât și preparat, poate fi utilizat atât ca fruct cât și ca legumă. Crud, se consumă ca atare, ca garnitură la alte alimente, în salate de fructe ori legume, sau pentru decorarea altor preparate. Gătit, se poate adăuga în supe, sosuri, ori poate fi conservat sub formă de gem, dulceață, compot. La fel ca și în cazul celorlalte plante din familia Solanaceae-lor, conținutul său de pectină este mare, ceea ce îl recomandă pentru prepararea gemurilor și marmeladelor.

UZ MEDICINAL

Păpălăul are proprietăți anti-inflamatoare, diuretice, antipiretice (combate febra) și expectorante. În trecut era folosit pentru tratarea afecțiunilor urinare, biliare și afecțiunilor pielii. Poate fi folosit în prioadele de convalescență, având un puternic efect tonic și revigorant.

PlanteWarningPedia își propune o prezentare generală a plantelor, dar nu recomandă folosirea acestora în afara consultării persoanelor avizate (medici sau farmaciști) – prin urmare, PlantePedia se exonerează de orice responsabilitate în legătură cu efectele secundare ale utilizării pe cont propriu a plantelor prezentate pe site. 

Un articol scris de Anne Tharesse.

SURSE:

  1. Wikipedia
  2. Ethnobotany and Ethnopharmacology of Wild Tomatillos
  3. Pfaf
Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s