Gradina de legume – Ceapa de tuns (Allium schoenoprasum)


Ceapa de tunsAREAL ȘI RĂSPÂNDIRE

Ceapa de tuns (Allium schoenoprasum) este o plantă perenă, mică și robustă, din familia Aliaceae-lor, înrudită cu ceapa, usturoiul și leurda. Face parte din flora spontană a Europei, Asiei și Americii de Nord, fiind singura specie a genului Allium nativă atât din Lumea Veche, cât și din Lumea Nouă. Are aspect de tufă deasă, de la ea utilizându-se doar frunzele subțiri, tubulare, care pot fi tăiate de la nivelul solului, cu gust de ceapă, dar cu aromă mai blândă și mai delicată. Este specifică bucătăriei franceze și germane, fiind utilizată ca verdeață și ca mirodenie.

Vrei să cumperi semințe? Click aici: Grădina Hobby

ASPECT ȘI CARACTERISTICI

Ceapa de tuns este o plantă erbacee perenă, ce crește sub forma unor tufe dese, cu frunze perfect tubulare, goale pe dinăuntru și cu vârful ascuțit, de până la 20 – 30 cm înălțime, de un verde intens, care se dezvoltă grupat la baza tulpinii. Spre deosebire de ceapa verde obișnuită, ceapa de tuns are frunze mai scurte și semnificativ mai subțiri, asemănătoare, cumva, ierbii.

Bulbii sunt mici, alungiți și conici, de 2–3 cm lungime și 1 cm în diametru, formați din frunze foarte subțiri, necărnoase, și se dezvoltă sub pământ în mănunchiuri dese. Bulbii sunt atât de înghesuiți unii într-alții în cadrul aceleiași tufei, încât rădăcinile lor se întrepătrund, formând o masă aproape compactă. Ceapa de tuns este o plantă robustă, care se extinde cu repeziciune, acoperind solul ca un covor. Din fiecare bulb răsare o singură tulpină florală, tubulară și goală pe dinăuntru, fără frunze, ce poate atinge înălțimi de 30 – 50 de cm și purtând inflorescențele albăstrui sau liliachii, cu o formă sferică, dense, foarte frumoase.

CULTIVARE ȘI RECOLTARE

Ceapa de tuns este cultivată atât ca legumă verde sau mirodenie, cât și ca plantă ornamentală, datorită florilor sale mov-violacee, care se plantează în straturi sau ca borduri. Se dezvoltă bine în solurile bine drenate, cu un pH de 6-7, în plin soare. Plantate din semințe, ating maturitatea în vară sau în primăvara următoare și, pentru a germina au nevoie de 15 – 20 de grade. Pentru a facilita îndesirea culturii și pentru a preveni îmbătrânirea frunzelor, acestea se tund regulat, de la bază, cu un cuțit sau cu o foarfecă. De asemenea, tunderea florilor ajută acelorași scopuri.

ETIMOLOGIE ȘI ISTORIC

Ceapa de tuns a fost introdusă în cultură pe teritoriul Europei în perioada Evului Mediu, deși folosirea ei, din flora sălbatică atinge sau chiar depășește 5000 de ani. Denumirea botanică a speciei, „schoeno­prasum” pare să dateze tocmai din Evul Mediu, când planta era considerată ca fiind un soi de praz. Ea provine din cuvintele grecești „schoinos” [σχοῖνος], făcând referire la un soi de plantă ierboasă, și „prason” [πράσον], însemnând praz. Cu alte cuvinte, în traducere liberă ar însemna „praz ierbos”. În multe limbi europene și asiatice, numele plantei este format și în prezent din combinații de cuvinte care surprind asemănarea dintre binecunoscuta ceapă (sau usturoi) și mult-răspândita iarbă, sau din diminutive ale cepei: „ceapă mică” [rom.], „ai tufos” [rom.], „cepșoară” [rom.], „iarba cu ceapă” [fin], „frunza de ceapă” [arabă] etc.

La noi, popular, ceapa de tuns mai este cunoscută și sub denumirile de „arpagic”, „arpagică”, „harpagică”, „arpagic verde”, civetă”.

Denumirea de „civetă” provine din englezescul „chives”, derivat la rândul său din franțuzescul „cive”, o reminiscență a latinescului „cepa” (ceapă). Numele popular românesc cel mai răspândit în prezent, cel de „arpagic”, are, probabil, rădăcini arabe (turcescul „arpacık”, care înseamnă „ceapă ca orzul mărunt”) infiltrate în rândul limbilor de origine slavă (bulgărescul „arpağic”). Denumirea în limba turcă, „ceapa ca orzul mărunt” se poate explica prin aceea că, atunci când răsar, frunzele acestei cepe seamănă foarte bine cu firele de graminee, deci, inclusiv cu cele ale orzului, formând un covor fin și des, asemănător unui gazon.

UZ CULINAR și MEDICINAL

Ceapa de tuns este o mirodenie populară în Europa Centrală și de Vest, unde, tocată foarte fin, se presară peste supe, tocănițe, sosuri. Se potrivește cu peștele, carnea de pui sau vită, cu salatele de crudități ori cu salatele calde. Se poate adăuga în omlete, piureuri sau cremele de legume. Mai este folosită pentru aromarea brânzeturilor sau a cremei de brânză, a sosurilor pe bază de iaurt, smântână, maioneză. Din ceapa de tuns, tocată mărunt și frecată cu unt, se obține o pastă gustoasă, de o culoare verde-smarald foarte plăcută. Florile proaspete pot fi folosite pentru aromatizarea oțetului, căruia îi conferă o aromă suavă și o foarte plăcută nuanță rozalie. De obicei, frunzele acestei mirodenii nu se combină cu alte plante aromatice ori condimente, deoarece îi pot „sugruma” aroma foarte fină.

Ceapa de tuns nu se fierbe, ci se adaugă la final, conferind o suavă aromă de ceapă. Prepararea termică îi distruge savoarea. Bulbii nu se folosesc în gastronomie, neavând un gust atractiv. Proprietățile medicinale sunt asemănătoare cu cele ale usturoiului, dar mai reduse.

ALTE UTILIZĂRI

Ceapa de tuns mai este folosită de cultivatori pentru a proteja celelalte culturi, deoarece are reputația de a îndepărta dăunătorii – mana, puricii, ciupercile etc. În schimb, florile sale atrag albinele și fluturii, facilitând polenizarea plantelor din jur.

SURSE:

  1. Wikipedia
  2. Gernot Ktzer’s Spice Pages
Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s