Drăcila

 


Dracila, Lemn-galben, Catină de râu:

– Berberis vulgaris –

(Eng. – Barberry)


Drăcila reprezintă una dintre numeroasele specii ale genului Berberis, din familia Berberidaceae-lor, nativă a zonelor temperate din Europa și Asia. Fructele sunt comestibile, fiind consumate și de către păsările sălbatice, care dispersează semințele, contribuind astfel la propagarea arbuștilor în arealul lor de răspândire.  În România o regăsim în zonele de deal și câmpie, la marginea pădurilor și prin luminișuri. Printre denumirile populare românești se numără: drăcilă (datorită spinilor), cătină de râuri (datorită fructelor), lemn-galben (datorită lemnului de berberis care, decojit, relevă o culoare galbenă intensă).

Fructele de dărcilă au folosite, în scopuri medicinale, de acum 2500 de ani. În Iran erau recomandate pentru tratarea diareei, reducerea febrei, îmbunătățirea apetitului, ameliorarea afecțiunilor gastrice, îmbunătățirea stării generale a organismului și creșterea tonusului.

Ca aspect, drăcila este un arbust spinos, foios, ce atinge o înălțime de aproximativ 4 m înălțime. Crește sub aspect de tufă, cu numeroase tulpini lemnoase, care răsar din aceeași rădăcină; lăstărește puternic. Frunzele sunt mici, ovale, de 2- 5 cm lungime și 1-2 cm lățime, cu marginile serate. Primăvara și vara sunt de culoare verde, roșcate toamna. Apar grupate pe ramuri, în mănunchiuri de câte 2 – 5 laolaltă, dispuse în rozetă și susținute de spini ramificați.

Florile sunt de un galben-intens, de 4 – 6 mm diametru, grupate în panicule (ciorchini) atârnătoare, de aproximativ 3 – 6 cm lungime. Apar primăvara târziu. Fructele constau în drupe lunguiețe, de culoare roșie când sunt coapte, de 7-10 mm lungime și 3 – 5 mm diametru. Ca aspect sunt oarecum asemănătoare coarnelor și se coc vara târziu, sau la începutul toamnei. Sunt comestibile, bogate în vitamina C, dar foarte acre și astringente. Totuși, prin gătire, gustul lor se schimbă, având o aromă acidă, dar fructată, ideală pentru tarte, deserturi răcoritoare, dulcețuri acrișoare.

Preferă soluri revene, argiloase, acide, cu amplasare la lumină sau umbră parțială. Fiind plantă de climat temperat, rezistă bine peste iarnă, nefiind afectată de îngheț. În afară de această specie, mai există și specii și hibrizi cu funze persistente, de culoare verde, galben-aurie, roșie, purpurie cu marginile aurii (ex. – Berberis Thunbergii).

Acestea sunt excelente ca plante ornamentale, creând un contrast spectaculos între frunzele de un roșu intens și florile galbene. Pe de altă parte, și Berberis vulgaris are farmecul său aparte, primăvara – prin florile galbene, abundente, dispuse în ciorchini, și toamna – când întreg arbustul devine roșu-purpuriu. Drăcilele pot fi plantate ca tufe singulare, în grupuri sau garduri vii.

Reprezintă o excelentă alegere pentru formarea gardurilor de protecție, datorită spinilor. În același timp, atrag albinele, fluturii și păsările sălbatice, care le consumă cu mare plăcere, de îndată ce s-au copt. Suportă bine tunderile. Se înmulțește prin semințe și butași semilignificați. Cel mai mare cultivator de drăcilă din lume este Iranul.

Utilizare în Gastronomie

Părțile comestibile ale plantei sunt fructele, restul fiind toxice pentru oameni. Fructele pot fi consumate  crude, fără niciun fel de risc – în acest caz, însă, trebuie culese atunci când sunt pe deplin coapte. Când sunt crude, sau insuficient pârguite, sunt neplăcute gustului, din cauza substanțelor puternic astringente pe care le conțin.

Acestea pot distruse cu desăvârșire prin fierbere, rezultând un ingredient ideal pentru tarte, sosuri, gemuri sau nectar – cărora la conferă un gust acidulat, proaspăt, revigorant. Copiii par să prefere aceste fructe în mod deosebit. Singurul inconvenient, atunci când sunt consumate nepreparate, constă în multitudinea de semințe, disproporționată, comparativ cu volumul de pulpă din fruct.

Din cauza țepilor numeroși, fructele de drăcilă sunt greu de cules (ca și cele de măceș, dealtfel) și, de aceea, nu multă lume se încumetă la această sarcină. Cu toate acestea, există numeroase preparate tradiționale din fructe de drăcilă – atât în țările europene, cât și în cele asiatice.

Se pretează foarte bine pentru prepararea gemurilor, jeleurilor și peltelelor, datorită conținutului mare de pectină, care facilitează închegarea compoziției pe măsură ce se răcește, după ce, în prealabil, a fost fiartă. Se pot prepara și sosuri, dulci-acrișoare, pentru preparatele din carne (vânat, pui, porc etc) sau orez (în Iran, de exemplu, fructele se drăcilă sunt în mod curent adăugate în pilaf – în loc de stafide sau prune).

Din fructele crude sau deshidratate se pot prepara ceaiuri tonice, revigorante, prin conținutul ridicat de vitamina C (asemănătoare ceaiurilor de măceșe), supe, înghețate, aluaturi (pâine, de exemplu). În plus, prin fermentare, din fructele de drăcilă, se poate obține o băutură alcoolică asemănătoare vinului.

Cea mai importantă substanță din compoziția drăcilei este barberina – un alcaloid izochinotic care se găsește în diverse specii de plante din familia Berberidaceae. Acest alcaloid are, se pare, proprietăți multiple: hipoglicemiant, hipocolesterolemiant, antibacterian cu spectru larg.

Acestea fiind zise, va urez poftă bună și spor la grădinărit! 🙂


Un articol scris de Anne Tharesse.

Toate drepturile rezervate!


Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.