Seminte si fructe oleaginoase – Pecanul (Carya illinoinensis)


Pecan.jpg

Pecanul (Carya illinoinensis)Pecan, Nuci pecan: Carya illinoinensis

Pecanul este  un arbore foios, înrudit cu nucul (Juglans regia), de până la 40 de metri înălțime, din familia Juglandaceae-lor. Este originar din Mexic și din Statele Unite și reprezintă una dintre cele mai importante specii de cultură domesticite în trecutul recent al Americii de Nord. Ca port și ca aspect este foarte asemănător nucului, fructele înseși fiind niște nuci, cu deosebirea că au o coaja mult mai fină.

Miezul este asemănător nucilor comune, cu o aromă plină, dulceagă și untoasă, conținând peste 70% grăsimi,  mai mult decât oricare altă nucă. În plus, mai conțin fibre alimentare, magneziu, fosfor, zinc, fier, vitamina B.

Fructele de pecan au fost cunoscute și consumate de către triburile indiene băștinașe de acum 8000 de ani, denumirea de „pecan” datorându-se populațiilor inuite (care ocupau teritoriul actualei Canade), în dialectul lor, cunoscut ca „algonquin”, pecan însemnând „nucă ce se sparge cu o piatră”.

Cu toate că fructele de pecan au fost unele dintre primele delicatese nord-americane cu care au luat contact coloniștii europeni, pecanul a fost introdus în cultură, în scopuri comerciale, abia spre începutul secolului XIX. Astăzi, plantațiile de pecan ocupă suprafețe impresionante, cu o producție anuală de 200 000 de tone, America  de Nord  asigurând 90% din producția mondială de nuci pecan. Pecanul (Carya illinoinensis)

Această plantă „veche”, recent intrată în atenția oamenilor de știință, a horticultorilor și a consumatorilor, dornici de „noutăți”, a reprezentat, se pare, una dintre principalele surse de hrană pentru triburile indiene și inuite, cu atât mai mult cu cât fructele erau ușor accesibile, arealul pecanului fiind unul vast – întregul teritoriu al Mexicului, toată regiunea central și sudică a Americii de Nord, dar și regiuni extinse ale Canadei. Un alt mare avantaj al acestor nuci consta în faptul că reprezentau o sursă bogată de substanțe nutritive într-o perioadă a anului în care natura devenea din ce în ce mai puțin darnică, nucile pecan putând începe a fi recoltate din luna octombrie și depozitate pe toată durata iernii. 

În plus, se presupune că denumirea americană populară a acestui nuc, „hickory” este derivată din numele unei băuturi fermentate, pe care unele triburi indiene o obțineau din aceste fructe, cunoscută ca “Powcohicora”.

Se speculează că răspândirea pecanului pe teritoriul nord-american se datorează inclusiv indienilor, care este posibil să fi fost, în fapt, primii cultivatori de nuci pecan, deși, ce-i drept, pe suprafețe restrânse. Un merit mult mai mare este acordat ciorilor, responsabile atât pentru propagarea arborelui, cât și pentru „selecționarea” speciilor, întrucât acestea au obiceiul de a alege cele mai valoroase nuci – mari, dar cu coaja subțire, pe care le transportă pe distanțe,uneori , foarte mari.

Pecanul (Carya illinoinensis)Primele culturi atestate, dar modeste, au fost înființate de conchistadorii spanioli și de către călugării franciscani, în primii ani ai secolului XVIII, când pecanul a început să fie cultivat pe suprafețe restrânse, în grădini și livezi mici, sau sporadic, în apropierea reședințelor coloniștilor, pentru umbră și consum propriu. Spre sfârșitul anilor 1700, aceiași coloniști spanioli și franciscani au realizat potențialul economic al nucilor de pecan, astfel încât a fost realizată prima plantație de pecan, în apropierea Golfului Mexic. Nucile obținute au fost exportate în principal în Indiile de Vest, dar au ajuns și pe teritoriul Marii Britanii, fapt atestat de câteva articole sporadice apărute în unele publicații londoneze, unde se sublinia apariția unui fruct nou, care merită atenția cultivatorilor.

Ulterior, rolul de principal cultivator și exportator de nuci pecan a fost revendicat de către New Orleans, care, pe lângă plantațiile înființate special, mai beneficia și de avantajul unei consistente populații sălbatice de pecani. Astfel, la începutul anilor 1800, nucile de pecan deveniseră unul dintre cele mai importante produse autohtone destinate exportului, născându-se o adevărate industrie, pe baza căreia s-au clădit averi impresionante. Interesant este și faptul că, în timp ce cultivatorii încercau să selecționeze și să amelioreze soiurile existente, în funcție de mărimea și gustul fructelor, a fost descoperită întâmplător, în cadrul populației sălbatice de pecani, o varietate cu fructul neobișnuit de mare, cu coaja fină și subțire. În consecință, recoltarea nucilor pecan din flora sălbatică a devenit o afacere mai profitabilă chiar decât cea a bumbacului.

Pecanul poate atinge o durată de viață de peste 300 de ani ani, producția de fructe crescând pe măsură ce arborele înaintează în vârstă. Maturitatea este atinsă în jurul vârstei de 75 de ani, când producția de nuci pe sezon ajunge până la 225 de kg; cu toate acestea, se pot obține recolte satisfăcătoare și de la exemplarele de 10 – 20 de ani (15 – 20 de kg, care se dublează în jurul vârstei de 25 de ani). Pecanul (Carya illinoinensis)

Majoritatea exemplarelor sunt sterile, necesitând plantarea mai multor specimene (minim 2 sau 3), din cultivaruri diferite, pentru a se obține o fertilizare încrucișată. Pecanul are nevoie de amplasare într-o zonă însorită și de un sezon călduros lung, de 180-220 de zile. Necesită un sol bine drenat, dar nu uscat, seceta putând ucide copacul, mai ales în primii ani de dezvoltare.

Deși sunt apreciate în toată lumea, atât pentru savoarea lor deosebită, cât și pentru proprietățile lor,  fructele acestui arbore continuă să reprezinte pentru europeni și asiatici mai degrabă niște fructe exotice și curioase, întrucât cultura pecanului nu a depășit granițele Americii de Nord. În acest context, putem considera pecanul o cultură neglijată, consumul și accesul la aceste fructe, asemănătoare nucilor comune, depinzând exclusiv de importuri.

UTILIZARE ÎN GASTRONOMIE

Nucile de pecan pot fi consumare proaspete sau uscate, crude sau prăjite, cel mai adesea folosite ca ingredient pentru prăjituri, înghețate, produse de panificație și patiserie etc. Ținând cont de faptul că pecanul este pe atât de răspândit pe teritoriul Americii de Nord, pe cât este de răspândit la noi nucul, dublat de faptul că ei dețin „capitalul majoritar” de nuci pecan, aceste fructe au devenit un gen de „marcă” nord-americană, regăsită în numeroase preparate tradiționale locale, precum renumita plăcintă de pecan. Din nucile de pecan se obțin inlcusiv un ulei folosit în gastronomie și un sortiment de lapte, asemănător celui de soia.

Un articol scris de Anne Tharesse (Toate Drepturile Rezervate)

SURSE:

  1. Informații despre plantarea pecanului găsiți aici: http://www.wikihow.com/Grow-Pecan-Trees
  2. http://tcpermaculture.blogspot.ro/2013/03/permaculture-plants-pecans-and-hickory.html
  3. http://www.ilovepecans.org/pecans-101/history-of-pecans/
  4. https://en.wikipedia.org/wiki/Pecan
  5. Sursa Foto Sus: www.natchitochespecans.com

 

Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s