Plante comestibile din flora spontana – Stevia (Rumex patientia)


Stevia de gradina

SteviaȘtevie, dragomir, măcrișul-cucului: Rumex patientia. Plantă erbacee și perenă din familia Polygonaceae, înrudită cu măcrișul și rubarba, originară de pe continentul european și răspândită în prezent în toate regiunile cu climă temperată ale Globului. Ea răsare primăvara, foarte devreme, de îndată ce temperaturile au sărit de 0 °C, pe tot cuprinsul zonelor de luncă, câmpie și deal, până în etajul subalpin, pe terenuri cultivate sau necultivate, pe marginea drumurilor, pe malul apelor curgătoare etc.

Ștevia este o plantă rustică, robustă, cu frunze cărnoase, alungit-lanceolate, cele de la baza tulpinii fiind viguros dezvoltate și late, de până la 20 – 25 cm lungime sau chiar mai mult. Marginile sunt întregi, ușor vălurite, cu o nervură mediană proeminentă, care se unește cu un pețiol înalt și cu atât mai fibros cu cât planta este mai matură. În primele stadii de dezvoltare, ștevia formează o rozetă de frunze bazale, dar nu lipite de sol, ca în cazul multor alte specii, ci perfect erecte, dându-i aspect de tufă.

Ulterior, pe măsură ce planta se maturizează, din centrul tufei va răsări o singură tijă floriferă, cu aspect de tulpină groasă și fibroasă, ce poate atinge și 2 m înălțime. Pe toată lungimea acesteia, vor răsări, din nodurile care punctează stadiile de evoluție, frunze dispuse altern, dar mult mai puțin dezvoltate decât cele bazale, care, oricum, pe măsură ce tija se înalță, încep să se ofilească. Cu cât se vor apropia de vârf, frunzele de pe tulpină vor fi din ce în ce mai înguste, mai ascuțite și mai scurte. Ținând cont de faptul că tija se dezvoltă în detrimentul frunzelor, pentru a prelungi sezonul de recoltare, aceasta poate fi îndepărtată, cu toate că este de reținut faptul că, pe măsură ce planta se maturizează, conținutul de oxalați din frunze crește. Stevia

O dată cu instalarea definitivă a sezonului cald, în vârful tijei vor apărea florile, multe și mărunte, de culoare verzuie, grupate în mănunchiuri spiciforme și erecte. Acestea vor fi urmate de numeroase semințe, care apar solitar, „împachetate” individual într-un înveliș maro-vișiniu.

Această tulpină impresionantă și ciorchinii săi de frunze și semințe, asemănători celor de știr sau lobodă, sunt susținuți de o rădăcină deosebit de dezvoltată, groasă și târâtoare, cu multe terminații, pătrunzând cu putere în adâncimea solului, astfel încât, în cazul unei tufe cu „vechime” cu greu vom reuși să o extragem pe toată, dacă ne-am propune cumva așa ceva. Ea are o structură fibroasă, semi-lemnoasă și aspect cilindric, protejată de o scoarță maronie, care învelește un „miez” de culoare galben-intens. O dată ce este secționată, rădăcina eliberează o sevă lăptoasă, de culoare galben-intens – motiv pentru care în tradiția populară românească, rădăcina de ștevie era folosită pe timpuri pentru vopsirea țesăturilor.

Această rădăcină deosebit de puternică apără planta de secetă, ea rezistând cu stoicism sub ochiul dogoritor al zilelor caniculare, chiar și în cele mai aride soluri. Cu toate acestea, este preferabilă plantarea sa în zone semi-umbrite, savuroasele frunze de ștevie fiind sensibile față de arsurile solare. Cu alte cuvinte, „fac insolație”, arsurile devenind evidente sub forma unor pete de uscăciune presărate pe corpul plantei. Un alt pericol pentru ștevie îl reprezintă melcii de grădină, hulpavi față de frunzoasele suculente precum ștevia, spanacul, salata verde, măcrișul.

Frunze de Stevie TocateDeși se pretează cultivării în grădini, datorită faptului că este o plantă prolifică, pe care o găsim, literalmente, „la tot pasul”, consumul de ștevie se bazează și în prezent, aproape exclusiv, pe recoltarea din flora spontană. Totuși, în pofida acestei „facilități” pe care ne-o pune la dispoziție natura, cultivarea șteviei în propriile grădini de legume are, desigur, avantajele sale. Printre acestea se numără faptul că ștevia este una dintre primele legume verzi care apar primăvara și, fiind foarte rezistentă la frig, nu necesită nici un fel de protecție. In plus, recolta este bogată, mai ales dacă frunzele sunt culese eșalonat, lăsându-i plantei răgazul de a se regenera. 

Fiind plantă perenă, rădăcina șteviei se dezvoltă de la an la an, astfel încât tufele mai „bătrâne” vor fi cele mai viguroase și mai dese, încântând ochiul cu prinos de frunze verzi, grase și frumoase. Interesant este că, oricât de banală ne-ar putea părea această plantă, asimilând-o chiar buruienilor, fie ele și comestibile, puține lucruri mi-ar părea mai presus, în grădina legumelor de primăvară, decât 2 – 3 rânduri frumos aranjate de ștevie sănătoasă, verdele ei intens contrastând plăcut cu pământul proaspăt săpat și curățat de „buruian” (cum e vorba prin unele părți).

Printre beneficiile consumului de ștevie se numără, în primul rând, proprietățile diuretice și detoxifiante (ștevia fiind o legumă excelentă în curele de slăbire, când se poate consuma sub formă de cură), remineralizante și revitalizante, „lăudându-se” cu un un conținut ridicat de vitamine (C, A, E,  K), de săruri minerale (potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc), de proteine și de fibre. Datorită concentrației de vitamina C (care îi și conferă acel gust acrișor) ștevia a fost cunoscută în vechime ca unul dintre cele mai eficiente și „la îndemână” remedii antiscorbutice.

Pe lângă toate acestea, ștevia nu duce lipsă nici de „curiozități” (în sensul de mistere, desigur): din bătrâni lăsată ca povață este o vorbă ce spune că nu există leac mai bun pentru usturimea de urzicare decât frunza de ștevie crudă, bătută cum se cuvine și întinsă cu grijă pe locul dureros. Efectul este, se zice, aproape instantaneu. Din vechi dând în mai noi, am prins informație cum că unele cercetări de laborator (științifice, desigur) au revelat faptul că ștevia are nebănuita, altcândva, capacitatea de a combate bacteriile ce produc cariile dentare…

UTILIZARE ÎN GASTRONOMIETocana de Topinambur

Ștevia este o legumă populară în sudul Europei, în țări precum Bulgaria, Serbia, Macedonia și, desigur, România.

Frunzele ei, dulci-acrișoare, cu o aromă specifică, asemănătoare cumva (totuși net diferită) spanacului, se consumă fie crude în salate, fie gătite în ciorbe acre (borșuri), mâncăruri scăzute cu sau fără carne (asemeni spanacului), sarmale, de „dulce” sau de post, plăcinte – unde se utilizează în compoziție, singură sau alături de alte ingrediente (brânză, cartofi), papare, pupuri etc.

Prin diferite zone ale țării, un preparat foarte popular este mâncarea de post din ștevie cu orez, la care, după preferințe, se poate adăuga, sau nu, suc de roșii. În orice caz, combinațiile sunt multe și variate, ștevia putând fi gătită laolaltă cu frunze de spanac, de leurdă, de măcriș, de hrean, de untișor etc.

Un articol scris de Anne Tharesse (Toate Drepturile Rezervate)

SURSE:

  1. Sursa Foto Sus: www.gradinomania.net
  2. https://ro.wikipedia.org
  3. http://www.henriettes-herb.com/eclectic/kings/rumex.html
  4. https://www.botanical.com/botanical/mgmh/d/docks-15.html
Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s