Ierburi aromatice din flora spontana – Leurda (Allium ursinum)


Leurda

LeurdaLeurda (Allium Ursinum) este o plantă cu bulb, erbacee și perenă, din fam. Aliaceae, făcând parte din flora spontană a climatului temperat, unde invadează pădurile de foioase, atât în zonele de câmpie și deal, cât și în cele de  munte. Se dezvoltă  la poalele arborilor, fiind o plantă iubitoare de umbră și umiditate, care preferă solurile revene, afânate, ușor acide. Dacă întâlnește condițiile optime, se dezvoltă din abundență, acoperind solul ca un “covor”, pe suprafețe extrem de extinse.

Leurda este o plantă prin excelență europeană, regăsindu-se pe toată suprafața continentului, precum și în regiunile temperate ale Asiei. Deși face parte din flora spontană a pădurilor și desișurilor, ea poate fi introdusă și în grădini. Planta se poate cultiva din semințe, primăvara, în lunile martie – aprilie, sau toamna în octombrie – noiembrie. Ulterior, dacă nu scoatem bulbii din pământ, ea se va îndesi singură. La noi în țară crește cu preponderență în Muntenia, Transilvnia și Moldova. 

Primele dovezi ale consumului uman de leurdă datează dintr-o așezare mezolitică din Danemarca și dintr-o așezare neolitică din Suedia. În prezent ea poate fi procurată din piețe (deși nu e neapărat foarte răspândită în comerț), direct din locurile ei din baștină sau cultivată în grădini.

Ca aspect, leurda se prezintă sub forma unor tufe cu o înălțime de cca 30 – 50 cm, formate din funze lanceolate, lung pețiolate, asemănătoare frunzelor de lăcrămioară, de un verde intens și lucios, mai deschis primăvara, apoi mai închis, vara. Din mijlocul lor răsar tulpinile zvelte, doar un pic mai înalte, ale florilor albe, stelate, dispuse în mănunchiuri umbeliforme. Florile au aroma mai puternică decât frunzele și pot fi folosite pentru decorarea salatelor sau garniturilor. Covor de Leurda în Padure

Sub pământ dezvoltă bulbi micuți, de forma și aspectul cepei – probabil aici se află originea unora dintre denumirile populare care o asociază cu ceapa (ceapa ciorii, ceapa ursului). Bulbii de leurda pot fi folositi in alimentatie la fel ca usturoiul, cruzi sau gătiți si pot fi recoltați pe toată durata anului.

Leurda răsare primăvara devreme, uneori chiar direct din zăpadă, alături de ghiocei și brândușe. O vom recunoaște imediat, datorită frunzelor sale verzi, cărnoase și cu limbul ascuțit, care contrastează, fie cu albul zăpezii, fie cu ruginiul frunzelor rămase din toamnă. În plus, inflorește înaintea majorității arborilor,  umplând astfel aerul cu mireasma sa caracteristică, de usturoi. Recoltarea se face în perioada martie – aprilie, când, alături de leurdă, mai putem pune în coș și urzici sau untișor. Se culeg frunzele fragede, tinere, de regulă în perioada de dinaintea înfloririi – deși, recunosc, eu, neputându-mă abține, am cules frunzele de leurdă și în plin seson de înflorire, cu flori, cu tot! Rezultatul a fost același, gustul la fel de bun, iar frunzele la fel de fragede.

Leurda se înrudește cu ceapa (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul (Allium schoenoprasum) și cu o serie de alte plante aparținând acestui gen (Allium), o parte dintre ele fiind cultivate ca plante decorative, pentru inflorescențele lor spectaculoase, globulare, în nuanțe intense de mov, roz, roșu, grena, etc. (Allium hollandicum, ceapa decorativă). La fel ca toate „rudele” sale, leurda conține sulfura de alil (cea care conferă tuturor speciilor din genul allium aroma caracteristică), vitamina a, vitamina c, carotenoizi, ulei eteric, saruri minerale (calciu, fier, fosfor, cupru, natriu). Leurda are caracteristici expectorante, cicatrizante, depurative, antiseptice, bactericide, hipotensive, antiscrelotice, vermifuge.

Leurda recoltata din PadureFrunzele de leurdă pot fi confundate cu cele ale lăcrămioarelor (Convallaria majalis), cu cele ale brândușelor (Colchicum autumnale) sau, mai rar, cu cele ale rodului pământului (Arum maculatum) – toate trei fiind plante toxice. Totuși, este improbabil să le confundați, datorită aromei sale intense de usturoi.

Denumirea științifică a plantei pare să vină din lb. greacă – λεβυρήδης (levyrídis) cu sufixul -ida. Derivațiile par să arate că sensul primar nu este cel de „usturoi”, ci cel de „pădure mlăștinoasă”, cum sunt cele în care crește în mod spontan această plantă; din această cauză e posibil să ne gândim la o origine expresivă: leurdă ar putea fi o variantă a lui „leopă”, „leoarbă”, „leoarcă”, cu sensul de „loc unde bolborosește”. De altfel, se pare că denumirea plantei, în majoritatea limbilor, are legătură mai degrabă cu habitatul în care se dezvoltă.

Popular, este cunoscută sub o multitudine de denumiri – „ai cioresc”, „ai de padure”, „ai salbatic”, „ai ursesc”, „aiuti”, „aliu”, „aliu de iunie”, „ceapa ciorii”, „ceapa ursului”, „leoarda”, „leorda”, „usturoita”, „usturoiul ursului” – ceea ce denotă larga sa recunoaștere și folosire. O mare parte dintre denumirile populare românești provin de la asocierea plantei cu usturoiul (ai cioresc, ai de padure, ai salbatic, ai ursesc, aiuti, aliu, aliu de iunie) sau cu ceapa (ceapa ciorii, ceapa ursului), precum și de la constatarea, încă din vechime a interesului pe care urșii îl exercită primăvara, după încheierea hibernării, pentru consumul acestei plante (ceapa ursului, usturoiul ursului). Denumirea de “usturoi salbatic” poate fi constatată și în alte limbi limbi: “ail sauvage” (fr.), “agrio skorko” (gr.), “woutknooploock” (oland.), “ajo silvestre” (sp.). Alte denumiri, toate înrudite între ele sunt „ramson” sau „ramps” (eng.), „ramslok” (sued.), „ramsen” (germ.), „levurda” (bulg.).

UTILIZARE ÎN GASTRONOMIEFlori de Leurda

Leurda poate fi privită atât ca legumă, cât și ca condiment. Datorită frunzelor sale fragede, cu o plăcută aromă de usturoi (sensibil mai scăzută decât cea a usturoiului autentic și deloc iute, dar cu proprietăți fito-terapeutice crescute față de cele ale usturoiului) este ideală ca ingredient pentru salatele de crudități (alături de untișor, salata verde, ridichi, ceapa și usturoiul verde, etc).

La fel de bine se poate adăuga în diverse preparate gătite, care se “asortează” bine cu usturoiul – urzici, spanac, stufat, etc. Se poate pune în supe, ciorbe, mâncăruri, sosuri. Eu am folosit-o atât în salate (merge foarte bine cu ridichile), cât și în ciorbe – alături de salata verde, ștevia sau loboda, cât și în măncăruri – urzici, spanac.

Se folosește și la plăcinte (am adăugat-o într-un gen de ștrudele cu brânză și în plăcinta cu cartofi), smoothie-uri, pesto, clătite (unde se amestecă, tocată, alături de alte ingrediente – ou, brânză, etc în aluat), pupuri și multe atele. În plus, fructele tinere, abia formate (culese înainte de a se matura și a se usca) pot fi folosite, prin conservare, asemeni caperelor.

Un articol scris de  Anne Tharesse (Toate Drepturile Rezervate!).

SURSE:

  1. Wikipedia
  2. Pfaf
  3. Botanical.com
Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s