Top… 10 plante comestibile din flora spontana


Din toate articolele scrise pe această temă, am realizat o selecție de 10 plante pe care le-am considerat cele mai nimerite pentru acest top. După cum bine se observă, ele nu  sunt numerotate, întrucât nu am considerat că unele ar fi mai importante ori mai valoroase decât altele; în fapt, criteriile pe care m-am bazat pentru această clasare se referă exclusiv la aspecte precum răspândirea lor în climatul nostru (evident, le-am ales pe cele mai răspândite) și ușurința cu care pot fi identificate. Cu speranța că veți găsi interesante și utile informațiile prezentate în această „culegere”, vă urez spor la citit (și la gătit)!

Papadia (Taraxacum officinale)Păpădia (pt mai multe informații, click aici) este o plantă ierboasă din familia Asteraceae-lor, nativă din zonele temperate ale globului, acoperind majoritatea formelor de relief, de la câmpie până în zonele submontane. O întâlnim la tot pasul, prin locuri necultivate, pe marginile drumurilor, pe cursul apelor etc, întotdeauna în plin soare și aproape niciodată în locurile umbroase.

Păpădia a fost folosită ca remediu natural în Europa, America de Nord și China, pentru a trata afecțiunile digestive, infecțiile, afecțiunile bilei și ficatului, ca laxativ mediu și diuretic. Primele mențiuni despre păpădie, ca plantă medicinală, apar în scrierile medicilor arabi din secolele X – XI, care o prezintă ca fiind un fel de andivă sălbatică, sub denumirea de Taraxcacon. Ca aliment era cunoscută și romanilor, grecilor, triburilor anglo-saxone și normande. În prezent ea este intens cultivată în India, ca adjuvant în tratamentele hepatice. Plantă ignorată aproape complet de omul modern, care adesea râde la auzul unora dintre denumirile ei populare, ușor impudice, păpădia este o prețioasă plantă medicinală și chiar o savuroasă legumă.

Frunzele pot fi folosite (și chiar au fost folosite, în mod tradițional, de-a lungul secolelor, de locuitorii zonelor temperate) în salate, supe, sosuri sau preparate asemeni spanacului:  fierte, scurse și apoi condimentate cu sare, piper, ulei și suc de lămâie, usturoi pisat și ceapă înăbușită, garnisite cu câteva cubulețe de unt, pentru un plus de savoare și servite fierbinți. Dacă gustul vi se pare prea amar, o puteți găti chiar în combinație cu spanacul – în acest caz puneți la fiert mai întâi frunzele de păpădie, întrucât fierb mai greu. Frunzele foarte tinere și fragede, chiar și mugurii, pot fi amestecați în salate, alături de alte legume verzi; în mod tradițional, salata din frunze de păpădie este ”acompaniată” de ouă fierte, tăiate felii ori cubulețe și presărate în salată.

Florile pot fi transformate, prin fermentare, într-o băutură alcoolică asemănătoare vinului, iar rădăcinile, coapte și pisate, pot fi folosite ca substitut de cafea (asemeni rădăcinilor de cicoare). Bobocii de păpădie pot fi recoltați și conservați similar caperelor (la fel ca în cazul margaretelor). Frunzele uscate de păpădie sunt folosite pentru pepararea unui sortiment de bere – berea de păpădie fiind o băutură rustică specifică multor regiuni ale lumii, precum SUA și Canada. 

SteviaȘtevia: dragomir, măcrișul-cucului (pt mai multe informații, click aici). Plantă erbacee și perenă din familia Polygonaceae, înrudită cu măcrișul și rubarba, originară de pe continentul european și răspândită în prezent în toate regiunile cu climă temperată ale Globului. Ea răsare primăvara, foarte devreme, de îndată ce temperaturile au sărit de 0 °C, pe tot cuprinsul zonelor de luncă, câmpie și deal, până în etajul subalpin, pe terenuri cultivate sau necultivate, pe marginea drumurilor, pe malul apelor curgătoare etc. Ștevia este o legumă populară în sudul Europei, în țări precum Bulgaria, Serbia, Macedonia și, desigur, România.

Frunzele ei, dulci-acrișoare, cu o aromă specifică, asemănătoare cumva (totuși net diferită) spanacului, se consumă fie crude în salate, fie gătite în ciorbe acre (borșuri), mâncăruri scăzute cu sau fără carne (asemeni spanacului), sarmale, de „dulce” sau de post, plăcinte – unde se utilizează în compoziție, singură sau alături de alte ingrediente (brânză, cartofi), papare, pupuri etc. Prin diferite zone ale țării, un preparat foarte popular este mâncarea de post din ștevie cu orez, la care, după preferințe, se poate adăuga, sau nu, suc de roșii. În orice caz, combinațiile sunt multe și variate, ștevia putând fi gătită laolaltă cu frunze de spanac, de leurdă, de măcriș, de hrean, de untișor.

Printre beneficiile consumului de ștevie se numără, în primul rând, proprietățile diuretice și detoxifiante (ștevia fiind o legumă excelentă în curele de slăbire, când se poate consuma sub formă de cură), remineralizante și revitalizante, „lăudându-se” cu un un conținut ridicat de vitamine (C, A, E,  K), de săruri minerale (potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc), de proteine și de fibre. Datorită concentrației de vitamina C (care îi și conferă acel gust acrișor) ștevia a fost cunoscută în vechime ca unul dintre cele mai eficiente și „la îndemână” remedii antiscorbutice.

Amaranthus retroflexusȘtirul. Popular cunoscut mai degrabă sub denumirea de ”știr porcesc” (pt mai multe informații, click aici), este o plantă erbacee anuală, ruderală, din familia Amaranthaceae-lor, care invadează toate zonele cultivate și necultivate, din zonele de luncă, de câmpie și de deal, până în regiunile submontane. Este originar din America de Sud, răspândit în prezent pe toate continentele, în regiunile cu climă temperată și cladă, mai puțin în cele reci, fiind sensibil la îngheț.

Știrul este o plantă erbacee anuală, cu tulpini erecte, ușor ramificate, ce pot ajunge până la 1 m înălțime. Este asemănător, ca aspect, șteviei, și a fost cultivat, încă din vremuri imemoriale, de o sumedenie de popoare și civilizații străvechi, ca legumă, grână și plantă medicinală. Se pot consuma atât frunzele proaspete, care au gust asemănător spanacului, cât și tulpinile tinere și semințele uscate sub diferite forme. Știrul comun cuprinde numeroase specii, dintre care unele au fost consumate de către oameni (în special în America de Sud, Mexic) încă de acum 7000 ani, datorită faptului că această plantă este mai hrănitoare chiar decât porumbul, grâul sau alte cereale.

Frunzele tinere și proaspete au un gust asemănător cu cel al spanacului, cu o ușoară aromă de nucă. De aceea, pot fi folosite ca substitut al spanacului, în mâncăruri scăzute sau în ciorbe, ori ca adaos în tocănițe sau alte mâncăruri pe bază de legume sau carne. Pot fi înăbușite, sotate cu unt, călite, tocate mărunt și adăugate în compozițiile pentru plăcinte (de exemplu, plăcintă cu brânză sărată și știr), pupuri, droburi, omlete etc. Pot fi consumate și crude, în salate, situație în care aroma sa va fi mai pregnantă decât în varianta preparării termice. În moduri similare pot fi folosite și tulpinile tinere, o variantă fiind salata din tulpini de știr, care se prepară la fel ca cea din cozi de spanac (tulpinile opărite, apoi asezonate cu ulei, sare, piper, suc de lămâie sau oțet) – acest tip de salată are o savoare aparte, dată atât de gustul plantei, cât și de textura tulpinilor, simultan moi și crocante.

Semințele pot fi consumate ca atare sau prăjite; adăugate în mâncare, îi vor conferi acesteia un gust puțin piperat. Aroma semințelor poate fi potențată prin prăjire. Semințele întregi pot fi adăugate în diferite preparate de brutărie sau patiserie, direct în compoziție sau presărate pe deasupra, în mod similar semințelor de susan sau de mac. De asemenea, prin presare sau prin măcinare, din semințele de știr se pot obține ulei și făină – aceasta, de o calitate superioară altor sortimente, deoarece nu conține gluten.

UrzicaUrzica (pt mai multe informații, click aici). Este o plantă erbacee, perenă, fiind cea mai cunoscută specie a genului Urtica, din familia Urticaceae-lor. Este originară din Europa, nordul Africii, Asia și America de Nord, răspândită în locurile necultivate de la câmpie, deal sau munte, prin grădini, izlazuri, pe lângă şanţuri, drumuri, pe marginea apelor, prin păduri și pajiști, având, după cum se remarcă, un amplu areal de distribuție.

Urzica are o lungă istorie ca plantă medicinală, alimentară și textilă, foarte cunoscută în spațiul balcanic, unde se folosește și astăzi frecvent în alimentație. În flora spontană a Europei Centrale se găsesc circa 45 de specii sau subspecii de urzici.

În spațiul balcanic este folosită de secole ca plantă medicinală și alimentară, dar și pentru extragerea fibrelor, din care se prelucrau pânze rezistente, folosite atât pentru confecționarea hainelor, cât și pentru obținerea sacilor. De asemenea, sucul de urzică a fost multă vreme întrebuințat pentru colorarea materialelor textile. 

Urzicile gătite au un gust similar spanacului și sunt bogate în vitaminele A și C, în fier, potasiu, magneziu și calciu. Modalitățile de preparare sunt foarte variate – piureuri, supe, ciorbe, pesto, budinci, plăcinte etc. La noi în țară, foarte populare sunt „Ciorba de urzici”, „Mâncarea de urzici cu usturoi”  și „Piureul de urzici”. În Muntenia, în timpul Postului cel Mare, urzicile se mănâncă sub formă de “Ciorbă de urzici cu orez”  şi ca “Urzici sleite” , cu hrean dat pe râzătoare. Urzicile foarte tinere, culese primăvara devreme și frecate în prealabil cu sare (pentru îndepărtarea proprietăților iritative) pot fi mâncate crude, în salate. De asemenea pot fi consumate sub  formă de infuzie (din frunzele crude sau uscate) sau de sucuri naturale, simple ori în combinație cu alte legume sau fructe.

Urzicile au numeroase proprietăți medicinale, printre care: ca diuretic, hemostatic (oprește sângerările), antiseptic, emolient, depurativ, combate reumatismul și anemia, vindecă rănile și ulcerul, stimulează creșterea părului, reglează tensiunea arterială și nivelul de zahăr în sânge, stimulează apetitul.

LeurdaLeurda (pt mai multe informații, click aici). Este o plantă cu bulb, erbacee și perenă, din fam. Aliaceae, făcând parte din flora spontană a climatului temperat, unde invadează pădurile de foioase, atât în zonele de câmpie și deal, cât și în cele de  munte. Se dezvoltă  la poalele arborilor, fiind o plantă iubitoare de umbră și umiditate, care preferă solurile revene, afânate, ușor acide. Dacă întâlnește condițiile optime, se dezvoltă din abundență, acoperind solul ca un “covor”, pe suprafețe extrem de extinse.

Leurda este o plantă prin excelență europeană, regăsindu-se pe toată suprafața continentului, precum și în regiunile temperate ale Asiei. Deși face parte din flora spontană a pădurilor și desișurilor, ea poate fi introdusă și în grădini. Planta se poate cultiva din semințe, primăvara, în lunile martie – aprilie, sau toamna în octombrie – noiembrie. Ulterior, dacă nu scoatem bulbii din pământ, ea se va îndesi singură. La noi în țară crește cu preponderență în Muntenia, Transilvnia și Moldova. 

Leurda poate fi privită atât ca legumă, cât și ca condiment. Datorită frunzelor sale fragede, cu o plăcută aromă de usturoi (sensibil mai scăzută decât cea a usturoiului autentic și deloc iute, dar cu proprietăți fito-terapeutice crescute față de cele ale usturoiului) este ideală ca ingredient pentru salatele de crudități (alături de untișor, salata verde, ridichi, ceapa și usturoiul verde, etc).

La fel de bine se poate adăuga în diverse preparate gătite, care se “asortează” bine cu usturoiul – urzici, spanac, stufat, etc. Se poate pune în supe, ciorbe, mâncăruri, sosuri. Eu am folosit-o atât în salate (merge foarte bine cu ridichile), cât și în ciorbe – alături de salata verde, ștevia sau loboda, cât și în măncăruri – urzici, spanac. Se folosește și la plăcinte (am adăugat-o într-un gen de ștrudele cu brânză și în plăcinta cu cartofi), smoothie-uri, pesto, clătite (unde se amestecă, tocată, alături de alte ingrediente – ou, brânză, etc în aluat), pupuri și multe atele. În plus, fructele tinere, abia formate (culese înainte de a se matura și a se usca) pot fi folosite, prin conservare, asemeni caperelor.

Brusturele (Arctium lappa)Brusturele (pt mai multe informații, click aici). Este o plantă erbacee bienală din familia Asteraceae, astăzi fiind considerat mai degrabă o plantă ruderală – buruiană care invadează câmpurile, culturile și grădinile de legume. Cu toate acestea, brusturele este o plantă medicinală reputată, dar, mai puțin cunoscut sub această întrebuințare, și o savuroasă legumă. Folosit în alimentație în timpurile străvechi, din păcate, în epoca modernă, consumul lui în preparate culinare tinde să fie privită ca o curiozitate, ca un specific regional, rezervat în special asiaticilor (Japonia, Coreea).

Specia este nativă tuturor regiunilor temperate ale lumii vechi. În prezent a fost naturalizată aproape pretutindeni și poate fi găsită mai ales în zonele cu soluri bogate în azot. Crește de la câmpie până în zona montană, rezistă la secetă și temperaturi extreme, fiind caracteristică zonelor necultivate – malurile apelor, în desișuri, pe marginea drumurilor, în șanțuri etc.

Tulpinile (și ramurile) tinere, culese înainte de înflorire, au un gust asemănător anghinarei și sparanghelului. Se pot consuma crude, sau preparate prin fierbere, ca garnituri, adăugate în salate, supe, sosuri. Pot fi gătite cu tot cu coajă, sau pot fi curățate, păstrându-se astfel doar măduva, care este suculentă și are un gust deosebit. Din tulpinile de brusture se poate face o salată similară celei din cozi de spanac – tulpinile opărite – doar atât cât să se înmoaie un pic, apoi asezonate cu sare, piper, ulei, oțet/lămâie, verdețuri după preferințe.

Rădăcinile se curăță asemeni morcovului, apoi se lasă un pic în apă rece – rădăcina este foarte crocantă și are o aromă dulce, slabă, dar puțin pământoasă, care poate fi redusă prin menținerea bucăților tăiate în apă pentru circa 10 minute. Ele se pot consuma crude, opărite, fierte, sotate. Se pot folosi ca garnitură, alături de alte legume, sau singure, cu sosuri, alături de preparate din carne.

Mugurii florali pot fi de asemenea recoltați primăvara, înaintea înfloririi și preparați similar anghinarei, cu care se și aseamănă la gust. Semințele de brusture se recoltează la sfârșitul verii și se pun la uscat.

Untisorul„Untișor”, „Sălățică”, „Grâușor”, „Salata mielului”, „Untul-vacii” (pt mai multe informații, click aici). O „buruiană” comestibilă, erbacee și perenă, din familia Ranunculaceae-lor, nativă de pe întreg teritoriul Europei și al Asiei de Vest, unde apare în flora spontană, în regiunile de luncă, deal, câmpie și în etajul sub-alpin, prosperând în semi-umbra pădurilor, pe solurile îngrășate și revene. Se dezvoltă sub forma unui covor vegetal scund și des, extinzându-se cu repeziciune pe suprafețe extinse.

Frunzele sunt foarte bogate în vitamina C și potasiu, fiind folosite ca legumă verde în salatele de primăvară și în curele de detoxifiere a organismului.

De la untișor se pot consuma, în stare crudă sau gătită, toate părțile plantei – frunzele, florile, tulpinile, tuberculii. Frunzele au o aromă ierboasă, totuși delicată, untoasă (de unde provine denumirea de „untișor”), vag dulceagă, cu tentă amăruie. Cel mai des, frunzele sunt folosite crude, în salatele de primăvară, alături de alte legume de sezon – ridichi, ceapă verde, leurdă etc. Se potrivesc mai degrabă cu sucul de lămâie decât cu oțetul și combinate cu uleiul de rapiță devin un adjuvant energic în afecțiunile cardio-vasculare (întrucât atât untișorul, cât și uleiul de rapiță au proprietatea de a scădea nivelul colesterolului în sânge și de a preveni infarctul miocardic); în plus, ambele sunt bogate în conținutul de vitamina E.

Salatele de untișor sunt o garnitură excelentă pentru ouăle fierte și pentru brânza de capră sau oaie și sunt recomandate ca „partener” pentru mâncărurile grase, în special pentru carnea de oaie sau porc, întrucât favorizează digestia și limitează absorbția grăsimilor în organism. În afară de folosirea în stare crudă, care este cea mai indicată, untișorul mai poate fi utilizat și în supe, ciorbe acre (alături de măcris, de exemplu), tocănițe de legume ori ca surogat de spanac. Datorită faptului că untișorul conține substanțe mucilaginoase, poate fi întrebuințat ca agent de îngroșare în supe sau sosuri. Bobocii pot fi conservați ca substitut de capere.

Salata-Minerului (Claytonia perfoliata)Salata-minerului, cunoscută și sub denumirea de grășița de iarnă (pt mai multe informații, click aici) este o plantă erbacee anuală, din familia Montiaceae-lor, nativă de pe coastele muntoase din vestul Americii de Nord și din sudul Alaskăi, acum naturalizată în cea mai mare parte a Europei, unde apare primăvara, în flora spontană, pe solurile umede și însorite.

Salata-minerului este o plantă erbacee târâtoare, ce atinge o înălțime de maxim 40 de cm, cu tulpini subțiri, erecte și suculente, de culoare verde, arareori cu irizații purpurii. Aceste apar, în număr mare, din centrul unei rozete de frunze bazale și au un pețiol lung, de până la 20 de cm lungime. Florile sunt mici, de culoare albă sau roz și apar primăvara devreme, când temperaturile încep să crească (februarie – martie), în grupuri de până la 40, deasupra câte unei perechi de frunze unite în jurul tulpinii; adesea, aceste frunze sunt confundate cu florile. Acestea sunt foarte mici, au câte 5 petale, de până la 6 mm lungime, iar înflorirea durează până la începutul verii.

De la salata-minerului se consumă frunzele, tulpinile și florile, fie crude, în salate, fie gătite, în diverse preparate, în mod similar spanacului, cu care se aseamănă la gust. De preferat sunt frunzele tinere, care sunt destul de mici, dar care cresc în buchete și sunt ușor de recoltat; cu cât sunt mai bătrâne, cu atât devin mai aspre și mai amare.

Importanța acestei plante constă în faptul că ea reprezintă o bogată sursă de vitamina C, vitamina A, fier și de fibre, într-o perioadă a anului în care sursele de legume crude și proaspete sunt puține. Salata-minerului mai are proprietăți diuretice și laxative, putând fi utilizată ca tonic de iarnă și de primăvară, pentru întărirea sistemului imunitar. În plus, grășița de iarnă mai are și proprietăți anti-reumatice.

Iarba Grasa (Portulaca oleracea)Iarba grasă (pt. mai multe informații, click aici) este o plantă anuală, comestibilă și medicinală, din familia Portulacaceae-lor, originară din cea mai mare parte a Lumii Vechi, dinspre Africa de Nord, spre Orientul Mijlociu și India, Europa de Sud și Bazinul Mediteranean, unde crește atât cultivată, cât și sălbatică, în apropierea râurilor, în zonele cu nisip si pietriș, dar și  pe marginea drumurilor, prin curți și grădini, pe soluri mai grase ori mai sărace, pe pământ mai afânat ori mai bătătorit. În România, iarba grasă este supranumită și grășiță, iarba porcului, buruiană grasă sau pita porcului.

Deși, cel mai adesea, grășița este considerată o buruiană care invadează grădinile sau straturile de legume, ea este o plantă comestibilă, gustoasă și sănătoasă, potrivită ca adaos în nenumărate preparate, atât crudă, cât și gătită. Cunoscută mult mai bine și cultivată ca mirodenie în Bazinul Mediteranean și pe însoritele meleaguri asiatice, la noi, iarba-grasă a căzut în uitare, deși strămoșii noștri o cunoșteau bine (dacii numind-o „lax”) iar bătrânii, cu doar o generație – două în urmă, o recomandau ca plantă de leac.

De la grășiță se pot consuma atât tulpinile cu frunze, cât și bobocii și florile. Gustul este unul proaspăt, un pic sărat și acrișor, datorat conținutului de acid malic; acesta este semnificativ mai accentuat la începutul zilei (de până la 10 ori mai mare decât î  restul timpului). Se pot consuma crude, în salate, combinate cu alte legume sau cu brânză, în special cu cea de oaie sau capră, sotate cu unt, sare și zeamă de lămâie, opărite și asezonate cu smântână, maioneză sau sosuri pe bază de iaurt și mirodenii, frecate cu unt, sub formă de pastă, adăugate în omlete, plăcinte sau alte produse de patiserie, gătite laolaltă cu spanacul, ștevia, untișorul, urzicile, adăugate în ciorbe acre etc.

Iarba-grasă are proprietăți mucilaginoase (asemenea bamelor), motiv pentru care este folosită în supe și tocănițe, pentru a le da consistență. În Orientul Mijlociu, grășița, combinată cu alte legume verzi și cu iaurt, este servită ca garnitură pentru carnea friptă; în Turcia este folosită la prepararea tocănițelor de miel și a produselor de patiserie, în Mexic este adăugată în preparatele din carne de porc, iar în zona Mediteranei este utilizată la prepararea supelor.

Loboda SalbaticaLoboda câinească, lobodă porcească, lobodă sălbatică, spanac sălbatic (pt. mai multe informatii, click aici). Plantă erbacee anuală, din familia Amaranthaceae-lor, cu creștere rapidă și tulpină erectă, de până la 150 cm la maturitate, ramificată de la bază, cu o largă distribuție în flora spontană a Europei, în zonele de deal și câmpie, la marginea apelor și drumurilor, prin șanțuri, prin grădini etc.

În zilele noastre, considerată mai degrabă buruiană care invadează culturile de cartofi sau alte legume, cunoscută totuși din Antichitate și Evul Mediu ca plantă alimentară, loboda sălbatică mai este cultivată în prezent doar în câteva părți ale lumii, ca legumă verde sau pseudo-cereală. 

În Asia și Africa ea este cultivată mai ales ca plantă furajeră, dar, pe alocuri și ca legumă, folosită în alimentație ca substitut de spanac sau ca pseudo-cereală, pentru semințele care pot fi măcinate și transformate în făină. Aceste semințe sunt foarte bogate în substanțe nutritive (proteine, vitamina A, calciu, fosfor, potasiu), loboda sălbatică înrudindu-se îndeaproape cu quinoa (Chenopodium quinoa), cultivată tocmai pentru semințele sale. Cunoscută sub numele de „bathua”, loboda porcească este o legumă populară în India, unde se prepară sub formă de supe, currie ori ca umplutură pentru un tip anume de lipii, numite „paratha” (care se umplu fie cu un terci condimentat de cartofi sau linte, fie cu o mixtură de legume verzi). Semințele se folosesc și ele în diferite preparate și în băuturi alcoolice fermentate.

În bucătăria noastră putem folosi mănunchiurile de loboda porcească după bunul plac al imaginației – crude în salate (deși loboda sălbatică are o textură nu neapărat fragedă, care nu e pe gustul tuturor), în ciorbe sau borșuri, sotate cu unt și servite ca garnitură lângă alte legume ori lângă carne, gătite asemeni spanacului, sub formă de pesto cu usturoi, în omlete, fritata (o combinație de oua, legume proaspete, ierburi aromatice și brânză), plăcinte cu brânză, cartofi sau alte legume.

Adăugată în preparatele pe bază de linte, fasole uscată sau năut se spune că are proprietatea de a îndepărta sau ameliora efectul de balonare și crampele stomacale. În plus, inflorescențele tinere sunt un savuros substitut de broccoli.

 

Anunțuri

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s