Hibrizi – Napul suedez, alias Rutabaga (Brassica napus var. napobrassica)


napii

napul-suedez-alias-rutabagaCunoscut sub denumirea internațională de „rutabaga” (provenită dintr-un dialect suedez arhaic) ori de „turnip”, „swede” și „neep” în țările vorbitoare de limba engleză, napul suedez (Brassica napus var. napobrassica) este o legumă rădăcinoasă, cultivată pentru hipocotilul său bine dezvoltat și crocant, al cărui gust oscilează între cel de varză, nap și gulie. Aspectul în sine al legumei nu este nici el mai lămuritor, întrucât, după mărime, culoare și formă poate fi îndeaproape comparată cu guliile, napii și sortimentele cele mari de ridichi.

În realitate, rutabaga nu poartă niciuna dintre aceste identități, necunoscuta de pe rafturile aprozarelor fiind o încrucișare sălbatică între varză și nap, despre care botanisul suedez Gaspard Bauhin consemna în anul 1620 că făcea parte din flora spontană a Suediei și  asupra căreia s-au abătut decenii de dezbateri și confruntări privitoare la includerea sa într-un subgen botanic anume sau în altul (controversa opunând subgenul Brassica oleracea, subgenului Brassica rapa).

În final, s-a concluzionat că rutabaga este mai îndeaproape înrudită cu rapita (Brassica napus) decât cu varza, deși nici aceasta nu este străină de genele napului suedez, care, membru al familiei Brassiaceae-lor, se laudă cu multe rude și rubedenii (guliile, ridichile, muștarul, broccoli, toate sortimentele de varză și multe altele).

Din punct de vedere botanic, rutabaga este o plantă erbacee bienală, cultivată pentru tulpina modificată cu aspect de tubercul (hipocotilul) din care se desprind rădăcinile puțin ramificate și tulpinile ce vor purta frunzele și florile. În primul an de viață, planta dezvoltă tuberculul comestibil și frunzele puternic lobate, groase, netede și cu aspect cerat, de culoare verde intens cu o tentă albăstruie. Frunzele tinere pot fi folosite în salate, dar nu trebuie culese toate odată, pentru a nu periclita supraviețuirea plantei. napul-suedez-rutabaga

În al doilea an de viață, planta dezvoltă florile galbene, grupate în raceme terminale, foarte asemănătoare celor de rapiță ori de muștar. După ce ajung la maturitate, ele se transformă în fructele de tip păstaie ce conțin semințele mici, rotunde, de culoare cenușie sau rozalie, în funcție de soi.

Tuberculii sunt aproape perfect rotunzi, mai mari decât napii comuni și dacă sunt lăsați în pământ spre maturizare, pot atinge câteva kilograme în greutate (deși, de obicei sunt cultivați ca plante anuale și recoltați la finele fiecărui sezon).

Învelișul exterior al acestora este, de obicei, de culoare albicioasă ori gălbuie, dar există și varietăți cu coaja purpurie sau vineție. Pulpa, în cazul tuturor varietăților, este de culoare galbenă (de unde și denumirea britanică de „nap galben”). Gustul este ușor asemănător napului, cu o vagă tentă amăruie; dacă sunt recoltați de tineri, atunci când au un diametru între 5 și 8 cm, gustul lor va împărtăși savoarea caracteristică verzei, conopidei și guliilor. Prin gătire, pulpa capătă o culoare portocaliu-aurie iar gustul i se îndulcește, fiind întrucâtva comparabil cu cel al cartofilor.

Rutabaga este semănată, de obicei, toamna, cea mai importantă perioadă de creștere și dezvoltare a tuberculilor desfășurându-se în timpul anotimpului rece. Tuberculii sunt recoltați primăvara devreme (deși, în zonele cu ierni mai blânde, care permit lucrarea pământului, rutabaga este cultivată vara spre a fi recoltată în timpul sezonului rece, ca legumă de iarnă), iar frunzele, rezistente la ger, pot fi culese și iarna pentru consum, ele nepierzându-și calitățile nutriționale prin expunerea la îngheț.

În prezent există numeroase varietăți de rutabaga, printre care: ‘Purple Top Yellow’, ‘Macomber’ și ‘American Purple Top Yellow’. Din punct de vedere nutrițional, rutabga, asemeni cartofului, conține o cantitate moderată de fibre, în schimb este bogată în fier și vitaminele A și C (un singur tubercul asigurând 25% din necesarul zilnic de vit. C).

napii-suedezi-alias-rutabagaUTILIZARE ÎN GASTRONOMIE

În trecut…

Fiind un hibrid natural, rezultat în urma unei încrucișări spontane în flora sălbatică, este greu de atestat originea acestei rădăcinoase venetice meleagurilor noastre, adesea speculându-se că ar fi nativă din Scandinavia ori Rusia. Cele mai timpurii menționări despre rutabaga datează din secolul XVII și sunt localizate în Europa de Sud (Franța), unde acești napi sălbatici erau utilizați atât pentru consumul uman, cât și ca furaje pentru animale.

Un articol publicat în „Manualul bucătarului și al gospodinei” („The Scottish Cook and Housewife’s Manual”), în Scoția anului 1829 explica felul în care trebuie preparată  rutabaga: napii se fierb în apă cât să-i acopere, pentru 3 sferturi de oră sau chiar 2 ore, în funcție de vârstă și mărime; apoi, după ce au fost decojiți, napii se zdrobesc și se condimentează cu pudră de ghimbir, obținându-se un piure picant-aromat. Autorul articolului mai amintește și că „în trecut”, acești napi erau consumați ca aperitiv, cruzi, înainte de cină.

În Marea Britanie,  napul suedez a fost intensiv introdus în cultură la începutul secolului XVIII, dar și englezii sunt posesorii unor izvoare istorice care atestă cunoașterea acestei plante pe teritoriul lor încă din anii 1669. Aici, rutabaga, cunoscută mai ales sub denumirile de „turnip” (nap) sau „yellow turnip” (nap galben), are o semnificație aparte și, în pofida unei istorii scurte, a căpătat greutatea pe care numai pecetea tradiției o poate conferi.

Povestea ne întoarce pașii spre mijlocul secolului al XVIII-lea, în Cornwall, una dintre cele mai importante zone miniere din Europa înainte de secol XX. Această regiune, exploatată încă din Epoca Bronzului, pentru zăcămintele bogate de cupru, zinc, plumb, argint și caolin, avea, în plin secol XVIII, o populație alcătuită predominant din mineri.

Relația lor cu rutabaga este una simplă, chiar dacă surprinzătoare: napul suedez era una dintre legumele lor preferate, așa că a devenit un ingredient indispensabil într-unul dintre preparatele lor tradiționale – „cornish pasty”, un produs de patiserie constând într-o umplutură obținută din carne de vită, cartofi, rutabagă și ceapă, asezonată cu sare și piper, care este învelită în foietaj și coaptă. Rutabaga a ajuns să fie considerată reprezentativă pentru acest meniu național într-o așa de mare măsură, încât a obținut protecția Comisiei Europene, care a stabilit că fiecare producător atestat de „cornish pasty” trebuie să includă în lista de ingrediente și rutabaga.

Odată cu migrația minerilor, cauzată de declinul economic care a marcat ultimele decade ale secolului XIX (1860 – 1900), „cornish pasty” și, implicit, rutabaga și-au extins arealul. În contextul „fugii după aur” („gold rush”), minerii din Cornwall au migrat în Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Mexic, Canada și America de Nord, ducând cu ei și napul suedez. Astfel, încet-încet, rutabaga și-a extins „arealul”, începând să fie cultivată în din ce în ce mai multe zone ale Globului, în special în cele cu climă răcoroasă (inclusiv în Suedia, unde creștea în formă sălbatică).

În prezent… rutabaga este preparată într-o varietate de moduri. Finlandezii o mănâncă friptă, coaptă sau fiartă, în supe, crudă ca garnitură lângă preparatele din carne ori în salate. Suedezii și norvegienii o fierb alături de cartofi și morcovi, pentru a obține, prin pasare, un piure cremos, „dres” cu unt, lapte sau smântână, numit „rotmos” (suedeză) sau „kålrabistappe” (norvegiană). În Suedia, „rotmos” este servit adesea alături de șuncă afumată și fiartă, asezonată cu muștar; în Norvegia, „kålrabistappe” este servit alături de multe meniuri tradiționale, inclusiv lângă heringul sărat.

În Olanda, piureul de rutabagă acompaniază o rețetă locală de cârnați afumați, iar în Scoția (unde este obținut în combinație cu cartofi fierți) este servit alături de un fel de tobă, numită „haggis”, preparată din măruntaie de oaie (ficat, inimă, plămâni) și condimente. În Anglia, acest piureu este făcut din rutabagă și morcovi, unt și piper măcinat. Zeama rămasă de la legumele fierte este păstrată pentru prepararea unei supe cu bacon sărat (în alte variații ale rețetei, carne de vită sau miel), cartofi, rutabagă, morcovi și praz.

Rutabaga face parte și dintr-o rețetă irlandeză de tocană („Irish stew”), consumată și în unele regiuni ale Marii Britanii: carne de miel, oaie sau  ied, cartofi, ceapă, păstârnac, morcovi, rutabagă. În Canada, rutabaga este utilizată ca ingredient în amestecul de legume și condimente pentru carnea tocată, iar în multe alte regiuni ale lumii, ca legumă pentru supe, menită a spori savoarea.

Totuși, cea mai răspândită rețetă pe bază de rutabagă rămâne piureul, care poate fi preparat, în principiu, în combinație cu orice fel de legume rădăcinoase (și nu numai) – țelină, păstârnac, pătrunjel, morcovi, cartofi dulci, dovleac, ceapă – și condimente după gust și preferințe – piperul, ghimbirul, scorțișoara, curcuma, ienibaharul etc. O altă variantă interesantă (și, sunt convinsă, foarte gustoasă!) este rutabaga prăjită – asemeni cartofilor, friptă pe grătar sau coaptă.

Un Articol Scris de Anne Tharesse (Toate Drepturile Rezervate!)

SURSE:

  1. https://en.wikipedia.org/wiki/Rutabaga#Human_food
  2. https://bonnieplants.com/growing/growing-rutabagas/
  3. http://www.harvesttotable.com/2009/02/how_to_grow_rutabaga/
  4. https://hort.purdue.edu/newcrop/afcm/rutabaga.html
  5. http://www.specialtyproduce.com/produce/Rutabaga_658.php
  6. http://foodandtravel.com/food/in-season/swede
  7. https://www.plantvillage.org
  8. https://en.wikipedia.org/wiki/Pasty#Cornish_pasty

Anunțuri

Lasa un raspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s