Mușețelul


Mușețel, Romaniță, Mărarul Câinelui (eng. – Chamomile):

Matricaria chamomilla, Chamaemelum nobile (sin. Anthemis nobilis)


Rusticul mușețel, originar din Asia de Sud-Vest și din regiunile sud-estice ale Europei, actualmente naturalizat pe toate continentele (exceptând Antarctica) este o plantă versatilă din familia compozitelor (Asteraceae), înrudindu-se astfel cu o serie de plante culinare, medicinale sau decorative precum albăstrelele, floarea-soarelui, crizantemele și margaretele, gălbenelele și crăițele, spilcuța, topinamburul și coada-șoricelului etc.

Una dintre cele mai cunoscute plante medicinale, folosite atât în vechime, de către popoarele antice, cât și în prezent, în homeopatie și leacurile populare, mușețelul „își face de cap” pretutindeni de-alungul și de-a latul regiunilor cu climă temperată, rece sau caldă, prin pășuni, poieni, lanuri cultivate, câmpuri, pe marginea drumurilor – oriunde găsește întinderi vaste sau crâmpeie scăldate în belșug de lumină solară.

Aparținând a două genuri botanice diferite, Matricaria și Chamaemelum, termenul de „mușețel” nu este unul atât de precis pe cât am crede, el făcând referire la o serie de plante (specii) diferite, totuși îndeaproape înrudite, cu caracteristici și proprietăți extrem de asemănătoare și cu întrebuințări aproximativ identice. Cele două specii care se evidențiază sunt mușețelul sălbatic sau „falsul mușețel” (cunoscut în multe denumiri internaționale sub numele de mușețel german – Matricaria chamomilla, sin. Matricaria recutita) și mușețelul comun sau nobil (supranumit și mușețelul roman – Chamaemelum nobile).

Principala diferență dintre cele două (în afară de faptul consemnat mai sus, de a fi subclasate în genuri diferite, înrudite totuși prin apartenența la aceeași familie – Asteraceae) constă în faptul că primul este o specie anuală (care se comportă totuși ca multe dintre speciile perene, prin faptul că se auto-însămânțează), iar cel de-al doilea este o specie perenă, a cărei rădăcină supraviețuiește în pământ de la un an la altul, răsărind din nou în fiecare primăvară. În afară de aceasta, aroma „falsului mușețel” este oarecum mai amară, iar efectele sale homeopatice sunt evaluate ca fiind ușor inferioare.

Prima dovadă a faptului că mușețelul era îndeaproape cunoscut popoarelor antice rezidă, din nou, în etimologia numelui său științific – de exemplu, „chamaemelum” (de unde a derivat englezescul „chamomile„) reprezintă o latinizare a denumirii inițiale grecești, un termen compus din „khamai” , însemnând „pe pământ” și „melon” , însemnând „măr” (cu alte cuvinte, „măr de pământ!” 🙂 ). Asocierea, poate neașteptată cu total diferitul măr, a fost inspirată de aroma eliberată de mușețelul nobil, care atunci când este călcat cu piciorul împrăștie o aromă suavă de măr. Această caracteristică olfactivă a mușețelului este consemnată în prezent și prin intermediul altor denumiri populare, precum spaniolul „manzanilla” – însemnând „măr mic”.

Pe de altă parte, denumirea de „matricaria” reprezintă un derivat al latinescului „matrix” , însemnând „pântec” (sau uter) și face o clară trimitere la întrebuințarea speciei, în Antichitate, pentru tratarea afecțiunilor uterului.

Denumirea populară ulterioară, de „mușețel german” , alocată speciei rustice anuale, al cărei habitat natural marchează suprafețe vaste, acoperind toate arealele cu climă temperată – cu extindere inclusiv în regiunile reci din emisfera nordică, precum și în cele calde, mediteraneene și tropicale, nu face decât să consemneze, ferind, astfel, de uitare, rolul popoarelor germanice în cunoașterea, întrebuințarea și propagarea acestei specii.

Atenție! A nu se confunda mușețelul din flora spontană cu alte plante sălbatice, asemănătore cumva ca aspect cu el. Si zic aceasta deoarece am observat că este o confuzie frecventă, multe dintre imaginile pe care le-am găsit pe net sub denumirea de „mușețel” fiind, de fapt, cu totul altceva: de la margarete sălbatice (comestibile, dealtfel) și spilcuță (utilizată în homeopatie pentru tratarea migrenelor, dar al cărei dozaj trebuie îndeaproape monitorizat), până la o buruiană notorie de pe câmpurile și de prin grădinile noastre, aparținând cel mai probabil tot vastei familii a asteraceelor.

In cazul buruienii mai sus menționate (foto stânga) remarcăm petalele mult mai numeroase, extrem de fine și de înguste, cu aspect franjurat; în cazul spilcuței (foto dreapta) observăm, din contră, petalele pline, în număr mai mic și semnificativ mai late decât ale mușețelului.

Săpând în trecutul întortocheat al istoriei umanității și al plantelor sale companion, descoperim faptul că mușețelul era considerat ca fiind una dintre cele 9 plante sacre ale populației saxone (care-l numeau „maythen”), alături de pelin, pătlagină, cresonul de apă, urzică, mărul pădureț, pătrunjel, fenicul (a noua plantă rămâne încă un mister!).

Saxonii considerau că bolile sunt provocate prin intoxicarea cu substanțe otrăvitoare purtate de vânt (ceea ce nu e deloc departe de adevăr!), iar că vindecarea se poate obține prin preparate obținute din mixturi ale celor 9 plante sacre și prin rugăciune. Identitatea acestor plante a fost descoperită prin studierea unui manuscris – „Lacnunga”, datând din secolul IX, prin intermediul căruia a fost recuperat un poem închinat acestor plante vindecătoare.

Saxonii nu au fost singurii care au atribuit mușețelului o aură sacrosantă. Larga întrebuințare în medicina anticilor, precum și vasta sa răspândire geografică, în asociere cu aspectul firav și plăcut al florilor parfumate, iubitoare de lumină și căldură (mușețelul fiind eminamente o plantă solară) a condus la dobândirea unei simbolistici mistice, ritualice, mușețelul fiind adesea asociat panteonului diferitelor civilizații. De exemplu, egiptenii îl asociau cu principala lor divinitate, Ra (zeul soare), ca și când mușețelul ar fi reprezentat o întruchipare terestră a acestuia. În mod aproape ironic, tot ei îl foloseau pentru a combate stările febrile. Cu titlu de legendă, umblă vorba că aceștia reușeau chiar să trateze malaria cu ajutorul preparatelor din mușețel.

Ulterior, a fost preluat de către greci și romani, care utilizau mușețelul atât în scopuri homeopatice, cât și culinare. Printre întrebuințările medicinale se numărau tratarea insomniilor, afecțiunilor pielii, a celor gastro-intestinale și reumatice, frisoanelor și febrei, afecțiunilor gâtului și ale tractului urinar. În plus, romanii și grecii îl utilizau pentru aromatizarea alifiilor, ceaiurilor, băuturilor răcoritoare.

Faima mușețelului a crescut atât de mult, încât în perioada Evului Mediu era utilizat pentru înmiresmarea încăperilor și holurilor – scop pentru care era secerat de prin grădini și câmpuri și împrăștiat pe podele, în loc de fân. Astfel, mușețelul avea și efecte sanitare, întrucât îndepărta insectele dăunătoare, unele dintre ele chiar purtătoare de boli (precum puricii, căpușele și țânțarii). Ulterior, a început să fie intensiv cultivat în grădini, inclusiv pe post de gazon și pentru a marca aleile de trecere, întrucât pășind pe el, aroma sa irezistibilă inunda aerul greu, plin de miasmele specifice evului mediu.

În această perioadă, mușețelul a ajuns să fie supranumit „doctorul grădinilor” sau „medicul plantelor”, consecutiv constatării faptului că în grădinile în care au fost dispersate plante de mușețel, toate celelate specii devin mult mai sănătoase. Umbla vorba, prin acele vremuri, că dacă plantele de grădină se îmbolnăvesc și plantezi lângă ele o tufă de mușețel, în 9 cazuri din 10 acestea îți revin.

Utilizare în Gastronomie

În afară de binecunoscutul ceai, cu recunoscute calități medicinale (fiind utilizat ca anti-inflamator, antiseptic, tonic digestiv și sedativ), mușețelul poate fi utilizat ca ingredient aromatic în preparate de tot felul, de la salate la înghețate, cocktail-uri și vinuri – în această privință fiind absolut necesar să amintim reputatul sortiment spaniol de vin din mușețel: „manzanilla sherry” . În afară de vinuri și ceaiuri, el poate fi utilizat pentru a conferi savoare limonadelor, sucurilor de fructe, siropurilor și uleiurilor, în care este scufundat pentru macerare, singur ori în combinație cu alte plante aromatice.

Pentru prepararea limonadelor și sucurilor de fructe cu aromă de mușețel este recomandată opărirea, în prealabil, a plantelor de mușețel – și nu doar a florilor, ci și a tulpinilor și frunzelor. Ulterior, apa aromată obținută este folosită pentru prepararea limondelor sau este combinată cu suc de fructe – preferabil de mere, pere, merișoare.

În ceea ce privește preparatele ducli, el mai este folosit pentru a împumuta note exotice și neașteptate înghețatelor și cremelor; în plus, florile sale comestibile constituie un ornament natural interesant și sănătos pentru torturi, budinci și prăjituri de tot felul.

Frunzele, similare, ca aspect mărarului, cu aromă intensă și iz de condiment cu note amare pot fi adăugate în salate sau frecate cu unt ori brânză cremoasă, eventual în combinație cu alte plante aromatice, precum menta, pentru a obține o pastă tartinabilă cu gust inedit.

Acestea fiind zise, va urez poftă bună și spor la grădinărit! 🙂


Un articol scris de Anne Tharesse.

Toate drepturile rezervate!


Surse:

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.