Trifoiul Roșu


Trifoi roșu, Trifoi fals, Trifoi sălbatic, Trifoiul calului, Bujorul vitelor (eng. – Red clover):

Trifolium pratense


Trifoiul roșu, „vărul” direct al trifoilului alb, de care se deosebește morfologic prin culoarea inflorescențelor, dar și prin anumite aspecte care țin de constituienții chimici, este o plantă sălbatică, erbacee și semi-perenă (durata de viață variind de la 2 la 3 – 4 ani), acoperitoare de sol, din familia Fabaceae-lor, înrudindu-se astfel cu o serie de plante ce produc păstăi comestibile precum fasolea, mazărea, soia, năutul, roșcovul etc. Arealul său de baștină acoperă regiuni geografice vaste, în care se regăsește și în prezent, acoperind cu plenitudine pajiștile și pășunile, începând din zonele de câmpie până la etajul pădurilor de foioase și chiar mai sus.

Se consideră că este originar din regiunile sud-estice Europei, de unde s-a extins ulterior în Asia de Vest, Africa de Nord-Vest și restul Europei – migrând spre regiunile centrale și nordice, în același ritm cu defrișările produse de oameni în scopul obținerii lemnului ca materie primă și a unor zone de pășunat din ce în ce mai extinse.

Fiind de o mare importanță în agricultură – prin capacitatea de a fixa în pământ mari cantități de azot și în zootehnie – ca furaj pentru animale, trifoiul a fost naturalizat în cea mai mare parte a lumii, în regiunile cu climă temperată (de la cea continentală, la cele subtropicale și reci) extinzându-se înclusiv până la limita cercului subarctic, în virtutea marii sale rezistențe la frig. Singurele regiuni de pe Glob unde nu îl putem regăsi sunt cele arctice și deșertice.

Ca aspect, se prezintă sub forma unor colonii extinse și dense de plăntuțe cu alură firavă, ce ating înălțimi cuprinse între 20 și 80 de cm; este extrem de ușor de recunoscut datorită frunzelor reprezentative, în formă de inimă, grupate în rozete de câte 3 (mai rar câte 4 sau 5), de un verde mai crud sau mai intens, în funcție de subspecie, de vârstă și de expunerea la soare ori la umbră.

Acestea pot fi mai rotunjite sau mai alungite, oval-eliptice și adesea prezintă la mijloc o pată de culoare mai deschisă. Capacitatea trifoilui de acoperi solul cu râvnă și eficiență se datorează rădăcinilor pivotante, care-l apără de caniculă și îi conferă capacitatea de a fixa terenul. Florile apar din mai până în septembrie, pe tulpini mai înalte decât restul plantei, sub formă de capitule globuloase sau ovale, în culori care variază de la roz pal, la roz intens, purpuriu și roșu. Florile sale deosebite au provocat imaginația botaniștilor și horticultorilor, care au reușit să obțină hibrizi cu flori de o frumusețe neverosimilă.

Este important de reținut faptul că din genul Trifolium (denumirea științifică în limba latină, ce se traduce ad literam prin „trei frunze”) fac parte aproximativ 300 de specii, cel mai cunoscut reprezentant fiind Trifolium repens – cu alte cuvinte trifoiul comun, identificabil prin inflorescențele albe. Și acesta este comestibil, considerat totuși în prezent mai degrabă ca o resursă de urgență, întrucât deși frunzele sale sunt foarte bogate în proteine, beta-caroten, vitamina C și majoritatea celor din complexul B, pot fi totuși greu de digerat de către organismul uman.

Toxicitatea trifoilui alb este însă variabilă, în funcție de climatul în care trăiește; astfel, se consideră că cel din regiunile mai reci este mai sigur, spre deosebire de cel din climatele calde care, sub acțiunea temperaturii ridicate dezvoltă substanțe cianhidrice.

Cu toate acestea, frunzele sale au fost folosite timp de secole ca adaosuri în salate – deși, în prezent, dacă se recurge la consumul lor în stare proaspătă, se recomandă cantități moderate. Pe de altă parte, prin gătire (fierbere, timp de 5 – 10 minute) ele devin perfect digerabile de către oameni. Astfel, pot fi utilizate ca ingrediente pentru supele/ciorbele de verdețuri sau gătite asemeni spanacului.

Florile nu sunt considerate periculoase, putând fi consumate în stare crudă (despre ele spunându-se că au un gust dulce și o aromă plăcută); în plus pot fi folosite ca alternativă la tutun. Crude, se pot adăuga în salatele de legume ori fructe sau garnisi diferite deserturi. Uscate, sunt indicate pentru ceaiuri ori, prin măcinare, pentru obținerea unui substitut de făină.

Cu totul altfel stau, însă, lucrurile în ceea ce privește trifoiul roșu. Având o foarte lungă istorie din punct de vedere al evoluției speciei ca plantă sălbatică, preluarea sa în cultură de către oameni pare să se fi produs, cel mai probabil, în primele secole (secolele 3 – 4) ale erei noastre. Cu toate acestea, extinderea trifoilului roșu pe areale vaste a fost încurajată, în mod neintenționat, de către oameni prin defrișarea zonelor împădurite cu mult timp înainte.

Dovezile arheo-botanice fosilizate au revelat, prin analize de laborator, cantități semnificative de polen de trifoi rosu datând încă din Epoca Bronzului; în baza unor dovezi similare se crede că ceva mai târziu, în Epoca Fierului aceste pășuni colonizate intens de către vigurosul Trifolium pratense au fost utilizate pentru obținerea de fân și nutreț pentru animalele domesticite. În acest sens, există dovezi clare că încă din perioada timpurie a Antichității, egiptenii foloseau trifoiul roșu ca hrană pentru bovine. Odată cu apariția textelor scrise, referiri la trifoi, în general și la cel roșu, în special, apar la o serie de popoare antice, de la egipteni la greci și romani și ulterior la populațiile anglo-saxone.

În ceea ce privește aducerea sa intenționată în cultură, dovezile scrise plasează cu certitudine acest fapt în cea de-a doua jumătate a Evului Mediu, prima mențiune în acest sens aparținându-i episcopului german Albert Magnus (1193 – 1280), care consemna în trataul „De Vegetabilibus” că trifoiul roșu este foarte util pentru fixarea solului și ca hrană pentru animale. Scrieri similare, în tratate diverse apar ulterior, câteva secole mai târziu (anii 1500 – 1600) în Olanda, Italia, Franța, Anglia, SUA.

Astfel, faima trifoiului roșu a crescut, ajungând să fie cultivat la scară din ce în ce mai mare, din Spania până în regiunile scandinave și Rusia (la final de secol XVIII), reputația sa datorându-se capacității spectaculoase de a prolifera atât în ținuturile umbrite și umede, cât și în cele mai uscate, pe soluri sărăcăcioase și sărace în nutrienți, unde ale plante destinate pășunatului nu ar rezista.

În prezent este cultivat pe toate continentele, atât ca hrană pentru animale, cât și în scopuri decorative și medicinale; în plus, trifoiul roșu a devenit o resursă alternativă de a valorifica terenurile necultivate sau sărace în nutrienți, exploatându-se astfel capacitatea sa de a îmbogăți solul prin fixarea azotului și a altor substanțe.

Utilizare în Gastronomie

Spre deosebire de trifoiul alb, cel nu roșu nu prezintă caracteristica problematică de a dezvolta substanțe cianhidrice; totuși, și în cazul său sunt necesare anumite precauții, în sensul că plantele afectate de anumite boli pot conține alcaloizi toxici pentru organismul uman. De aceea, în mod categoric trebuie evitate plantele care prezintă simptome de pătare a frunzelor (pete care pot varia de la galben la brun-roșcat), decolorare sau orice ale semne care nu arată bine. În plus, un foarte mic procent al populației dezvoltă reacții alergice la trifoi (din cauze încă incomplet elucidate), în consecință, cel mai bine ar fi să începem prin a degusta și nu prin a înfuleca 🙂 .

Deci, după ce am examinat plantele și ne-am „testat”, dacă nici o reacție neplăcută nu apare, putem începe răsfățul. Așadar, în ceea ce privește trifoiul roșu, toate părțile sale sunt perfect comestibile: frunzele, florile, rădăcinile, semințele – o mică excepție o constituie tulpinile, care, deși sunt bogate în fibre, au o valoare nutrițională scăzută și un gust… nu neapărat apetisant. Despre recoltarea și pregătirea prealabilă a „recoltei” găsiți informații detaliate aici (WikiHow How to Eat Red Clover).

Atât frunzele, cât și florile au o aromă plăcută (despre frunzele uscate spunându-se că împrumută preparatelor dulci o savoare vanilată), în alte țări făina obținută prin măcinarea lor (după uscare) fiind un ingredient popular în prepararea deserturilor. Aceasta are o culoare plăcută, o aromă și mai plăcută, ușor dulceagă, este foarte hrănitoare și nu conține gluten – click aici pentru rețetă (https://practicalselfreliance.com)

Utilizare în Homeopatie

După cum spuneam, florile și frunzele pot fi consumate în varii feluri – atât crude, în salate, sendviciuri etc, cât și gătite – în supe, ciorbe, preparate asemeni spanacului. Florile și frunzele deshidratate sunt utilizate, pe întreg mapamondul, în ceaiuri – infuzia din flori de trifoi roșu (dar și alte produse, precum alifiile, cataplasmele, tincturile) fiind utilizate ca remediu pentru diferite afecțiuni ale pielii (de obicei în combinație cu alte plante, precum brusturele și ștevia), pentru ameliorarea simptomelor premenstruale și ale menopauzei (aceasta datorită fitoestrogenilor pe care le conțin – substanțe de origine vegetală care, odată ajunse în organismul uman se comportă asemeni estrogenilor, capabile să stimuleze reacția receptorilor la acești hormoni). În special florile au efecte tonice, diuretice, aperitive, depurative și expectorante, sedative.

Preparatele din trifoi roșu sunt în prezent utilizate și pentru ameliorarea afecțiunilor reumatice, inclusiv a gutei, tusei productive sau uscate, eczemelor și psoriazisului. Studiile științifice au demonstrat proprietăți anticancerigene – ceea ce confirmă, cel puțin parțial, credința populară prezentă la multe popoare că preparatele din flori de trifoi roșu aplicate local pot reduce procesele tumorale (în medicina populară mondială trifoiul roșu fiind utilizat de secole pentru a combate cancerul). În plus, cercetările actuale studiază capacitatea numitor constituienți prezenți în planta de trifoi roșu de a combate/ameliora afecțiuni cronice precum diabetul și HIV.

Acestea fiind zise, vă doresc poftă bună, multă sănătate și spor la grădinărit! 🙂


Un articol scris de Anne Tharesse.

Toate drepturile rezervate!


Surse:

  1. https://www.lumeasatului.ro
  2. https://en.wikipedia.org – Trifolium repens
  3. http://www.eattheweeds.com
  4. https://pfaf.org – Trifolium repens
  5. Genetics, Genomics and Breeding of Forage Crops – Hongwei Cai, Toshihiko Yamada, Chittaranjan Kole
  6. Red Clover Science – N.L. TaylorK. H. Quesenberry
  7. Advances in Agronomy – A.G. Norman
  8. https://en.wikipedia.org – Trifolium pratense
  9. https://pfaf.org – Trifolium pratense
  10. https://momprepares.com
  11. https://practicalselfreliance.com

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.