Toporașii


Toporaș, Violetă, Viorea, Viorică (eng. – Wood violet, Sweet violet, Common violet, Garden violet):

Viola odorata, Viola canina





O specie eminamente de climat temperat, toporașul este o plantă erbacee perenă, extrem de rezistentă la frig, iubitoare de umbră și soluri revene. Face parte din familia Violaceae-lor, genul Viola fiind unul foarte bogat, cu un număr de specii estimat între 500 și 600 de reprezentați, majoritatea nativi din regiunile nordice ale Eurasiei, neducând însă lipsă de o sumedenie de „fii rătăcitori” populând regiunile îndepărtate ale Australasiei, Americii de Nord, Anzilor și Hawaii-lor.

Se înrudește îndeaproape cu panseluțele – care nu reprezintă nimic altceva decât varianta domesticită a uneia dintre numeroasele specii de toporași (Viola tricolor).

La noi în țară îl regăsim aproape pretutindeni, de la zonele de câmpie, șes și podiș, până în cele deluroase și montane, urcând până la etajul pădurilor de conifere.

Plantă rezistentă și versatilă, nu se sperie de frig și de schimbările climatice capricioase ale primăverilor din climatul temperat, mai blând ori mai înfrigurat, supraviețuind cu eroism scăderilor bruște de temperatură, gerului și ninsorilor întârziate.

Pixabay



Astfel, îl regăsim așternându-se confortabil în colonii dense, formate din nenumărate buchete îngemănate, prin locuri mai mult sau mai puțin umblate, mai umbrite ori mai însorite, la poalele arborilor, pituliți prin tufișuri sau delectându-se la soare prin pajiști, pășuni, prin poieni și luminișuri etc.

Capacitatea sa prolifică de a acoperi areale vaste se datorează, la fel ca în cazul multor altor plante acoperitoare de sol, stolonilor (tulpini târâtoare și ramificate, care din noduri formează rădăcini, dând naștere unei plante noi) care acoperă solul sub forma unei țesături vegetale dense.

Toporașii răsar primăvara devreme (martie sau chiar final de februarie), fiind unii dintre cei mai înmiresmați și grabnici vestitori ai primăverii.

Este de reținut faptul că, la fel ca și în cazul mușețelului, termenul de toporaș nu este

unul neapărat concis, ținând cont de faptul că în flora spontană a climatului temperat conviețuiesc o serie de specii diferite, cu trăsături extrem de asemănătoare, absolut reprezentative pentru tot ceea ce în limbajul popular numim simplu „toporaș”, „violetă” sau „viorea”.

Printre trăsăturile distinctive ale toporașilor se numără aspectul și culoarea florilor cu câte 5 petale dispuse într-o manieră absolut specifică – 2 sus și 3 jos, care apar, de obicei, în tonuri de violet ori albastru închis, contrastând cu pistilul alungit-conic, de un galben solar, intens.

La unele specii găsim o aranjare diferită a petalelor – 2 în sus, 2 în lateral și una în jos (ca în cazul V. tricolor), aspect care nu le face însă mai greu de recunoscut.

Deasemenea, există și specii de toporași bleu, albi… galbeni sau roz!

Frunzele apar grupate în formă de rozetă, în jurul tulpinii florale care – asemeni pețiolurilor acestora – sunt de un verde închis cu tente roșiatic-violacee, pubescente și ating o înălțime de până la 10 – 15 cm. Ele sunt cordate, cu limbul mai mult sau mai puțin alungit (în funcție de specie fiind ori mai ascuțit, ori mai rotunjit), cu nervuri proeminente și variind de la un verde crud (frunzele tinere) la unul închis și prăfuit (cele bătrâne).

Dintre speciile de toporași native ale continentului european amintim:

  • Viola reichenbachiana – cu flori de un bleu suav;
  • Viola arvensis – o specie anuală, cu flori delicate, albe pătate cu galben;
  • Viola canina – cu flori de un albastru (mai rar lila) deschis;
  • Viola biflora – numită și violeta alpină, de un galben intens cu irizații vișinii;
  • Viola calcarata – specifică Europei de Sud-Est, cu petale de un albastru diafan, care prin formă și mărime sunt asemănătoare celor de panseluțe;
  • Viola lutea – specifică regiunii balcanice, cu flori albe, „fardate” în nunațe pastelate de galben;
  • Viola tricolor – foarte asemănătoare panseluțelor (din care au și fost derivate), pictate în degradeuri de albastru sau mov, „asezonate” cu galben;
  • Viola hirta, Viola riviniana – toate în diferite nuante de albastru – bleu;
  • Viola alba,Viola odorata – cu petale de un alb imaculat, simplu sau bleu-pastel.

De-a lungul istoriei umanității, violetele au fost unele dintre favoritele și privilegiatele poeților, trubadurilor, deopotrivă ale celor de rang înalt și ale celor umili. Asociată cu primăvara, cu regenerarea și revitalizarea, violeta a ajuns să fie din belșug mistificată și asociată deităților de tot felul.

Departe de a i se rezerva dreptul la exclusivitate vreuneia dintre ele, violetele au ajuns sub patronajul Atenei (și simbol al capitalei ce-i poartă numele) și al Aphroditei, împrumutând astfel o conotație simbolică ambivalentă, pendulând între reprezentarea înțelepciunii și a simțului estetic, pe de o parte, a sexualității și a senzualității pe de cealaltă parte.

Printre zeitățile care au împrumutat din emblema mistică a viorelelor se numără și Priapus, fiul Aphroditei (zeu al grădinilor și noilor generații), Iamus (fiul lui Apolo) și Persephona – Doamna Lumilor Subterane și Zeița revitalizantă a Vegetației, ale cărei manifestări în tărâmul mundan apar sub forma lăstarilor tineri, care erup primăvara din pântecele misterioase ale Gheei.

Când anume a început această pasiune a oamenilor pentru violete este greu de spus cu exactitate, cert este însă că în secolul 4 î.e.n., grecii le cultivau cu sârg, atât pentru aroma și frumusețea lor, cât și în scopuri culinare și medicinale. Aceștia foloseau violetele pentru a conferi aromă și savoare diverselor preparate, obișnuind să prepare din acestea inclusiv un sortiment de vin – „Vinum Violatum” , tradiție pe care au împrumutat-o apoi și romanii.

Etimologia termenului de Viola este una destul de încâlcită. Știm din scrierile lui Horațiu și ale lui Plinius că în zorii erei noastre, grecii se refereau la violete prin termenul „Iona” – de unde a derivat și denumirea de „ionone” atribuită principalilor constituienți chimici din compoziția acestor plante.

Totuși, de unde provine acest „Iona” ? Ar putea face trimitere, eventual, la ancestralul (și, cel mai probabil, mitologicul) personaj menționat de Herodot (un anume „Ion” , fiu al lui Xuthus, rege mitic al Peloponesului) și presupus întemeietor al tribului ionian?

În orice caz, termenul în sine este de origine și mai veche, derivat din sanscritul „yoni” , însemnând „pântece, uter” și făcând referire la zeița cu același nume, pe care o regăsim și astăzi în panteonul hindus – Yoni (योनि)), zeiță a vieții și regenerării, însemnând în același timp și „sursă, origine, fântână, loc al nașterii, pântec, cuib, incubație.” Și iată, nu putem să nu remarcăm similitudinea dintre atributele acestei zeițe exotice și cele ale răposaților zei greci care și-au asumat patronajul genului Viola.

În acceași măsură, termenul ar mai putea fi asociat și cu nimfa Io (subiectul uneia dintre scandaloasele aventuri ale lui Zeus), dar și cu zeița romană a veseliei – Vitula (termen derivat din verbul vitulare, tradus prin „a te bucura”, „a te veseli”).

Și aici, din nou, ne sare în ochi o asemănare interesantă – și anume, cea dintre denumirile omânești populare de „viorea” sau „viorică” și verbul „a te înviora” .

Oricare ar fi, însă, sursa reală a termenului, cert este că, în timp, cuvântul viola a devenit reprezentativ pentru toporași (inclusiv pentru panseluțe) și astăzi se traduce literlamente prin „violet” .

De-a lungul secolelor care au succedat aceste vremuri de misticism și de mister, faima violetelor a crescut, atingând apogeul în perioada victoriană – data nașterii panseluțelor, în grădinile câtorva engelzi împătimiți într-ale grădinăritului și horticulturii… dar aceasta este o poveste pentru altă dată 🙂 .



Utilizare în gastronomie

Cele mai comune două specii întâlnite în arealul nostru balcanic sunt Viola odorata, deținătoarea recordului în ceea ce privește calitățile olfactive – motiv pentru care în engleză ea este numită „sweet viola” (și să nu uităm faptul că epitetul „odorata” din latină îneamnă „parfumată”) și Viola canina (violeta sălbatică). Viola canina (eng. – dog violet) apare, de obicei, în nuanțe deschise de albastru spre bleu ori lila, în timp ce Viola odorata ni se poate înfățișa atât în nunațe de albastru – lila – mov, cât și înveșmântate complet în alb.

Pentru cei interesați de sortimente rare, Viola odorata, una dintre cele mai înmiresmate specii de climat temperat, a constituit subiectul a numeroase tentative de hibridizare – majoritatea reușite – a.î. printre cultivarurile obținute (specii exclusiv de cultură) există și soiuri de grădină de culoare roz – unul dintre acestea fiind „Viola odorata ‘Orchid Pink’ ” .

Ambele specii (V. odorata, V. canina) sunt perfect comestibile (fiind de reținut faptul că unii autori sunt de părere că doar speciile cu flori albe, mov sau albastre sunt comestibile, recomandând să fie evitate cele de culoare galbenă sau roz), în gastronomie utilizându-se florile și frunzele, atât în stare proaspătă, cât și preparate. Florile, cu o aromă plăcută și dulceagă, pot fi adăugate în salatele de legume sau fructe, în sendviciuri, ca elemente decorative in sau pe diferite preparate, fie ele dulci sau nu. Printre preparatele deosebite ce pot fi obținute din violete se numără: vinul de violete, oțetul de violete, dulceața de violete, siropul de violete și violetele zaharisite.

Frunzele tinere, cu o textură similară verdețurilor comestibile în stare proaspătă și cu o aromă ușor picantă se folosesc atât crude, în salate, cât și gătite, asemeni spanacului ori ca adaos în supe și ciorbe – unde funcționează bine ca agent de îngroșare, într-o manieră similară bamelor.

Rădăcinile este recomandat să fie evitate, deoarece din cauza concentrației crescute de saponine declanșează reacții adverse precum greața, vărăsăturile și amețeala. Pe de altă parte, este bine de știu că saponina se află și în frunze (în cantități diferite în funcție de specie, dar considerabil mai puțin decât în rădăcini) și dacă atunci când le mestecați crude rămâneți cu un gust neplăcut, atunci înseamnă că ați dat peste un alt soi, caracterizat printr-o concentrație crescută de saponine.

Vestea bună este că saponinele pot fi distruse și eliminate prin preparare termică – de aceea, de exemplu, fasolea uscată se fierbe în mai multe ape. Pe de altă parte, însă, studii recente au revelat faptul că saponinele pot avea și efecte beneficie asupra organismului, precum fortificarea sistemului imunitar în lupta împotriva cancerului și scăderea nivelului  de colesterol [Saponins from edible legumes: chemistry, processing, and health benefits].

Saponinele sunt mult mai toxice pentru alte specii, cum ar fi peștii; de aceea, triburile care își câștigau hrana prin pescuit, obișnuiau să extragă aceste substanțe din anumite plante și să deverseze cantități mari în pârâuri sau lacuri, pentru a ameți sau ucide peștii. Aceste substanțe se găsesc în multe plante, printre care și unele comestibile de larg consum, cum ar fi fasolea uscată.

Acestea fiind zise, va urez poftă bună și spor la grădinărit! 🙂


Un articol scris de Anne Tharesse.

Toate drepturile rezervate!


Surse:

Lasa un raspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.